Autoarea bestsellerului international Bastarda istambulului

 

Un baiat pirpiriu, numai ochi si par zburlit, coboara de pe corabie la Istanbul sa duca un dar fara seaman la seraiul sultanului: un elefant cu totul si cu totul alb. Cei doi sint repede prinsi intr-o inlantuire de istorii tainice, in care se amesteca iubiri fara speranta, viziri plini de cruzime, cadine si sultane viclene, vrajitoare si uneltiri de curte. Nedespartit de prietenul lui, elefantul, baiatul ajunge in scurta vreme ucenicul lui Mimar Sinan, unul dintre cei mai faimosi arhitecti din Imperiul Otoman, alaturi de care ridica, ani in sir, moschee dupa moschee. Nominalizat, chiar in anul aparitiei, la Walter Scott Historical Novel Prize, romanul Ucenicul arhitectului e o poveste plina de culori si lumina, care se desfasoara in neuitata vreme a sultanului Soliman Magnificul.

Nu era vreme de lamuriri. Zgomote de pasi rasunau pe coridor, lovindu-se de tavanele inalte si de peretii ornamentati. Jahan se ridica si se apropie incet de mester, nadajduind sa se faca nevazut. In clipa urmatoare, Murad al III-lea intra in incapere insotit de oamenii lui. Nu foarte inalt, destul de indesat, avea un nas acvilin, o barba lunga si aproape balaie si ochi caprui, indrazneti sub sprancenele arcuite. Se opri, gandindu-se in ce fel sa vorbeasca: cu blandete, cu asprime, cu cea mai mare asprime?

Sinan isi veni in fire numaidecat, sarutandul poala caftanului. Ucenicul lui facu o plecaciune adanca, apoi incremeni, neflind in stare sa ridice ochii la Umbra lui Allah pe parnant. Jahan era uluit nu atat de sultan, cat de faptul ca se gasea dinaintea lui. Caci acum Murad era intr-adevar sultan. Tatal lui, Selim cel Betiv, alunecase pe marmura uda la hamam si cazuse, afrandu-si moartea - beat crita, sopteau gurile rele, desi se caise pentru proastele sale naravuri si jurase sa nu mai puna vreodata vin pe limba. Chiar inainte de lasarea intunericului, in urale si linguseli, jerbe de scantei, dairele si trambite, Murad fusese incins cu sabia strabunului sau Osman si inscaunat sultan.

Afara, in departare, marea fremata si ofta. Neindraznind sa se miste, Jahan astepta intr-o tacere de mormant, cu fruntea brobonita de sudoare. Asculta tacerea ce ii apasa umerii, impingandu-i buzele atat de aproape de podea, incat ar fi putut s-o sarute ca pe-o iubita rece.

- De ce sunt lesurile aici? intreba sultanul de cum arunca o privire la sacii de pe jos. N-aveti nici o rusine?

Unul dintre insotitorii sai raspunse indata:

- Iertaciune, stapane, ne-am gandit c-ai vrea sa le mai vezi o data. O sa le ducem in cripta si o sa ne incredintam ca primesc toata cinstirea cuvenita.

Sultanul nu spuse nimic. Apoi se intoarse catre oamenii ingenuncheati dinaintea lui."