Tatiana Tibuleac a reusit un tur de forta cu acest prim roman al ei.

Inceputul, un overflow de imagini furioase si hipnotice, aduce bine cu Portocala mecanica; de la un punct incolo, furia incepe sa se domoleasca, inlocuita de o visatorie paranoida coagulata in jurul figurii mamei, generand la foc continuu fraze cu nimic mai prejos decat cele ale Aglajei Veteranyi; iar ultima treime a romanului, in care o mama bolnava de cancer si un fiu asteapta moartea impreuna —ei bine, pentru intensitatea ei atat de particulara nu ii pot gasi Tatianei Tibuleac vreun corespondent.
Scurt si intens, romanul ei splendid impune o prozatoare de la care am cele mai mari asteptari. - Radu Vancu
Fragment din carte:

"Dupa noua ore de mers cu masina, in care ne-am oprit de noua ori ca mama sa vomite pe autostrada si in brusturi, si in latrinele publice, si pe geamul unui microbuz cu batrani in carje porniti la mare, iar o data ca sa aruncam voma ei adunata in sticla de plastic pe care o tinea in masina, am ajuns. „In Paradis!", a chitcait ea batand din palme, in timp ce eu incercam sa calculez cat m-ar costa sa ajung inapoi la Paris cu masina, iar de acolo la Londra cu trenul si sa ii prind totusi pe Jim si Kalo vineri la gara. Aveam la mine niste euro si niste lire, dar eram gata sa fur, sa ma prostituez sau sa comit orice alta infractiune justificata, ca sa scap de acolo.
Mama a coborat din masina prima, a vomitat pentru a paisprezecea oara si s-a aplecat ca sa-si lege sireturile la adidasi. Pe indelete, cu fundul gigantic ridicat in aer ca o caisa rascoapta, chiar in nasul soferului. Nu-mi venea sa cred. Creatura asta, dupa care plangeau toti regizorii de filme absurde din lume, era mama. Si nici macar nu juca vreun rol.
Soferul era incantat. Se pare ca isi dorise mereu sa studieze in plina zi niste chiloti de femeie fara a fi arestat si acum avea ocazia. Porcul naibii. Poarca naibii. Voiam sa lovesc.
„Numeri pana la o suta si dorinta de a lovi dispare", mi-a spus psihiatra de zeci de ori, dar nici ea nu stia mare branza, pentru ca odata imi facusem mana zob imediat dupa consultatie, incercand sa scot o cola din distribuitor. Cola nu iesea, autobuzul deja venise, eu ma grabeam. Am numarat pana la trei si am inceput sa lovesc pana am inrosit toata statia. N-am fost inchis atunci doar pentru ca politistul se stia cu directoarea de la scoala, iar aceea candida la nu stiu ce post in Primarie.
Vocea mamei ma irita mai putin daca aveam ochii inchisi. Am inceput sa numar in gand. Ne aflam undeva in nordul Frantei, nici nu stiam precis unde, insa ma simteam de parca tocmai strabatusem intreg universul. Pana in acel moment calatoria noastra confirma tot ce stiam despre Franta. De la geamul masinii vazusem doar vaci albe, Peugeot-uri rablagite si tractoare transportand balega. Desigur, mai era si muzica soferului pervers. Mama insa parca era bagata in priza. Atunci cand nu vomita, exclama incontinuu „fantastic, fantastic!". "