Binevoitoarele de Jonathan Littell (Premiul Goncourt și Marele Premiu al Academiei Franceze, 2006) Peste o mie de pagini în mintea unui ofițer nazist care își povestește viața, dar mai ales experiențele din al Doilea Război Mondial, reprezintă un test pentru cititor. Testul este formulat din primele două cuvinte cu care Max Aue, personajul care își face autobiografia de război, ni se adresează: frați oameni. Oare eu, un cititor oarecare, sunt sora sau fratele unui nazist precum Aue? Teza lui este că oricare dintre cititori aflat în condiții similare ar fi făcut ceea ce i s-ar fi cerut de către stat, participând astfel la genocid, și că birocratizarea crimei prin separarea procesului în mici acțiuni aparent nevinovate i-au permis unui Hitler sau unui Stalin să își ducă la capăt planurile de exterminare. Jonathan Litell își plasează personajul în poziții cheie în SS pentru a relata detaliat evenimentele celui de-al Doilea Război Mondial din perspectiva naziștilor, de la masacrele din Polonia, Ucraina, Moldova, până la bătălia de la Stalingrad, la exterminările din lagăre și la expulzarea evreilor din Budapesta, până la căderea Berlinului. Cartea este densă, descrierile sunt pline de detalii care dovedesc cât de minuțios și-a făcut documentarea Litell pentru acest roman, iar povestea personală a lui Aue merge în paralel cu povestea războiului din perspectiva birocrației naziste.

Am citit o carte minunat de neobișnuită și cu personaje fascinante. Din păcate, romanul nu este tradus la noi (cel puțin eu nu l-am găsit în limba română). În nordul Statelor Unite, într-un sătuc uitat, dominat de un lac dătător de viață și de moarte, trăiesc două surori a căror mamă s-a sinucis, căzând cu mașina în lac. Înaintea lor, mama și surorile ei au trăit o viață liniștită în casa de lângă lac, până ce un accident neobișnuit le-a dat peste cap existența: trenul în care călătorea tatăl lor a căzut în lac, toți pasagerii găsindu-și sfârșitul în acest accident. Robinson povestește într-un interviu că un astfel de accident chiar a existat și că s-a inspirat din acea întîmplare. Copile fiind, surorile Ruth si Lucille sunt crescute pe rând de diferite rude, toate femei, pentru a ajunge în cele din urmă în grija mătușii materne, Sylvie. Sylvie cea excentrică nu se potrivește deloc cu convențiile și regulile unui orășel oarecare. Existența alături de Sylvie le obligă pe cele două surori să facă alegeri opuse legate de stilul de viață și de modul în care se raportează la lume, la familie și la memorie. Rămâi sau pleci? Uiți sau rememorezi? Te atașezi sau mergi mai departe? Aduni sau lași în urmă? Devii diferit sau la fel ca ceilalți? Te lași domesticit sau hoinărești? Alegi siguranța sau impermanența?

Una dintre cărțile de pe lista scurtă a premiului Booker 2022, „Small Things Like These” este considerată ca având șanse mari să câștige premiul de anul acesta. Am citit cartea și am avut impresia că îl citesc pe Dickens, scriind o poveste de Crăciun care se petrece în Irlanda anilor 1980. Bill Furlong este un om de treabă, tată și soț, cetățeanul care muncește din greu ducând cărbune și cherestea familiilor și întreprinzătorilor din orașelul în care trăiește. Și mai duce undeva marfa sa în iarna aceea: la mănăstirea din oraș, un lăcaș cu mare influență asupra comunității, o instituție unde sunt instituționalizate și puse la muncă fetele și femeile “căzute în păcat”. Bill are și el patru fete acasă, este el însuși un copil din flori. Mama lui ar fi putut ajunge și ea într-o astfel de mănăstire dacă nu ar fi avut mai mult noroc. În acea iarnă, chiar înainte de Crăciun, Bill întâlnește una dintre fetele chinuite în mănăstire și se află în fața unei dileme morale: își vede de viața lui, de familia lui, de Crăciunul care urmează, tace precum toți ceilalți din comunitate sau acționează împotriva tuturor? Romanul este scurt, povestea este simplă, dar ceea ce mi-a plăcut este că, deși nu vorbește direct despre Spălătoriile Magdalene și abuzurile care s-au petrecut acolo vreme de peste 200 de ani, cartea te invită să cercetezi mai multe despre contextul istoric. Și, de asemenea, obligă la meditații despre tăcerea comunității, despre non-acțiunea oamenilor obișnuiți, despre credințe precum faptul că este preferabil să nu ajungi în bătaia puștii, să nu îți strici Crăciunul, să nu te pui rău cu preacuvioasele călugărițe care trimit câte o felicitare cu câte o bancnotă de 50 de lire fiecărei familii cu ocazia sfintelor sărbători.

Un roman extraordinar de neconvențional, care aduce în prim plan un subiect inconfortabil, care satirizează, ironizează, se jocă cu numele, ridiculizează trumpismul, demască violențele și scoate în evidență macabrul, rasismul și felul în care linșările s-au transformat în prezent în alte forme de violență și brutalitate. “Toată lumea vorbește despre genocide în întreaga lume, dar când uciderea în masa este lentă și se întinde pe o sută de ani, nimeni nu observă. Acolo unde nu sunt gropi comune, nimeni nu observă. Indignarea americană este întotdeauna pentru spectacol. Are termen de valabilitate.”

Povestiri diverse, surprinzatoare, originale si fara niciun cuvant in plus, scrise curat si concentrat. O adevarata placere!

Lumea cititorilor îl redescoperă pe Brian O’Nolan, autor irlandez, cu multe pseudonime, printre care și cel de Flann O’Brien (1911-1966). Sunt critici care spun că numele său ar trebui amintit alături de cel al celor mai importanți scriitori irlandezi moderniști, Joyce și Beckett. The Third Policeman a fost publicată după moartea scriitorului, în ‘67, deși a fost scrisă în ‘39. Dacă citești descrierea volumului afli că povestea e plină de umor absurd și de un fantastic deformat de pseudoștiință sau invers. Romanul începe ca un fel de confesiune a unui ucigaș și se transformă rapid într-un fel de aventuri în Țara Minunilor, unde tărâmul fantastic e o secție de poliție de la țară, cu funcționari birocrați care se ocupă exclusiv de delicte legate de biciclete, într-un spațiu cu legi absurde și dialoguri paralele. Doar că, spre deosebire de Alice care în cele din urmă scapă din țara minunilor, personajul nostru este prins într-o buclă infinită. Cât am citit cartea, mi-am tot spus: scriitorul acesta este mult mai comic decât Douglas Adams, ar trebui să fie la fel de faimos, iar romanul merită aceeași popularitate cu “ Ghidul autostopistului galactic”. O’Brien se gândise la un titlu alternativ pentru roman “ Hell Goes Round and Round”, însă cred că dacă l-ar fi ales ar fi fost mult prea explicit. Nu dezvălui esența poveștii, poate cineva vrea să se bucure de surpriza narațiunii și să vadă de ce cartea asta chiar nu seamănă cu alte lecturi. Aștept cu interes să văd puținele cărți semnate Flann O’Brien traduse în limba română.

“Tapetul galben” povestește experiența unei femei cu depresie post-partum căreia i se prescrie tratamentul prin odihnă (rest cure). Nu știu exact care este termenul medical (dacă există), însă am aflat cu ocazia acestei lecturi despre acest tratament, recomandat de neurologul american Weir Mitchell. Weir considera că femeile ajung să sufere pentru că nu își acceptă rolul natural, acela de mama și gospodină. În momentul în care femeile se apucă și de alte activități, intelectuale sau artistice, intră în contradicție cu rolul lor natural și încep să aibă diferite probleme emoționale. Așa încât el prescria odihnă totală timp de trei luni, mai exact stat în pat (singura activitate permisă era spălatul pe dinți, în rest și mersul la toaletă se executa tot în pat, pacienta nu avea voie să se schimbe singură sau să se miște singură când i se schimba așternutul, și nici să se hrănească singură). Lui Gilman, Mitchell îi recomandă un treatment asemănător: viață domestică, izolare, maximum două ore de activitate intelectuală pe zi și prescripția să nu mai atingă niciodată în viață vreun creion, pensulă sau alt instrument asemănător. După trei luni de terapie, Gilman simte că ajunge la capătul puterilor și abandonează tratamentul. Scrie această povestire, în care duce la extrem experiența ei din timpul tratamentului prin odihnă. Și trimite o copie a povestirii și către faimosul neurolog.

Tetsuyuki este un student sărac care trăiește în Osaka în anii ‘70. Tatăl i-a murit de curând și are de plătit datoriile acestuia pe care creditori neînduplecați i le pretind lui și mamei sale, folosind intimidarea și forța. Încercând să tragă de timp, bietul student se ascunde într-o locuință sărăcăcioasă la marginea orașului. Mutând-se în grabă, este nevoit să bată un cui într-o grindă, pe întruneric. A doua zi este șocat de ceea ce descoperă: o șopârlă era țintuită de stâlp, pătrunsă de cuiul său chiar la mijloc. Șopârla era vie! Așa pornește povestea captivantă a acestui roman a cărui acțiune se desfășoară pe parcursul unui an: o șopârlă țintuită de un lemn, un student constrâns de diverse forțe din exterior – recuperatori violenți, un rival în dragoste, colegi de muncă cu caractere dificile. Însă, așa cum Tetsuyuki dovedește milă și grijă față de șopârlă, hranind-o, încălzind-o, vorbind cu ea, la fel și eroul nostru primește sprijin în încercările care îl maturizează. Mai ales femeile au un astfel de rol în roman, ele fiind hrănitoare, oferind liniște, iubire, încredere și sprijin concret necondiționat. Dar el primește sprijin și din amintirile pe care le are cu tatăl său, dar și din relația pe care și-o dezvoltă cu acest animal micuț, dar rezilient. Când va veni iar primăvara, Tetsuyuki și șopârla lui își vor împlini visul de a fi iar liberi? Vor găsi ei combinația potrivită pentru a face față prezentului și viitorului?

„The Sea” nu este o carte pentru publicul larg. Nu o văd absorbită și înțeleasă de persoane foarte tinere, ci aș spune că este mai degrabă o carte scrisă de o persoană care a trecut prin viață pentru o anumită categorie de cititori. Adică, cei care, la rândul lor, sunt într-o fază contemplativă a vieții, a timpului, a memoriei și a pierderii. „Trecutul pulsează în mine precum o a doua inimă”, spune Banville sau „Sunt momente în care trecutul te atrage cu o asemenea forță încât pare că te-ar putea anihila.” Valurile din această mare personală vin din trei direcții: din copilărie (când băiatul începe să deschidă ochii asupra vieții, iubirii și pierderilor), din trecutul apropiat (când soțul este alături de soția bolnavă de cancer până la final) și din prezent (când vârstnicul acum văduv se reîntoarce la casa de pe malul mării unde mergea în copilările și își pune cap la cap amintirile și emoțiile). Mintea trecută prin viață, activitatea și schimbările ei paradoxale, sunt puse sub lupă atât de intens încât uneori obiectul de studiu pare să dispară. „Sunt momente, din ce în ce mai frecvente în ultima vreme, când pare că nu mai știu nimic, când tot ce știam pare să-mi fi căzut din minte ca picăturile de ploaie și atunci sunt cuprins o secundă de un fel de consternare paralizantă, așteptând ca totul să se întoarcă, dar fără nicio certitudine că se va întâmpla.” Cine suntem după ce am trăit? Ce ne definește, ce rămâne din noi? Acestea sunt, după mine, întrebările acestei cărți în care te scufunzi pe parcurs, ca într-o mare. Fiecare, cu marea lui.

Într-un stil poetic și sărind de pe un fir temporal pe altul, Matar povestește despre tatăl său, răpit în Cairo de serviciile secrete egiptene și predat autorităților libiene, pentru a fi încarcerat. Din ziua dispariției, mai bine de treizeci de ani, Matar nu va ști unde este tatăl lui, dacă este viu sau mort, iar dacă a murit, cum a murit și unde se află. Cel mai probabil, a fost executat alături de alți 1200 de prizonieri, în masacrul de la închisoarea Abu Salim, chiar de autoritățile libiene. În ciuda tuturor eforturilor sale, Matar nu va primi nicio confirmare finală, nici măcar după căderea regimului Gaddafi. Cum e să trăiești cu o astfel de rană deschisă? De fapt, acesta este subiectul cărții. Multe sunt căile pe care va rătăci, de la depresie și gândul de a-și pune capăt suferinței, până la activism social și politic, la călătorii în Libia și la întâlniri cu oamenii de acolo, și chiar la contemplarea artei, care îl ajută să formuleze lipsa de sens a dispariției tatălui său. Așa este, de exemplu, întâlnirea cu o pictură semnată de Tițian: „În ziua aceea, după treizeci și trei de ani, după ce aflasem tot ce se putea afla despre ce i se întâmplase tatălui meu, m-am așezat pe jos în galeria care se golea treptat, privind în sus la Martiriul Sfântului Laurențiu. [...] Iar apoi, fără să bag de seamă că mă abandonasem lor, am fost înconjurat de sunete și de imagini, venind spre mine sub forma unor fragmente sparte cu margini tăioase, din ultimele clipe ale vieții tatei: ce i-or fi spus, care or fi fost ultimele lui cuvinte, trecutul și cum îi apărea el atunci.”

Exact în ziua în care izbucnea Primul Război Mondial, nava Endurance pleca din Anglia spre Sud, într-o expediție de traversare a Antarcticii. Sir Ernest Shackleton era o mare personalitate a expedițiilor polare, mânat de dorința de a cuceri continentul de gheață. În încercările anterioare, a fost întrecut de Amundsen în atingerea Polului Sud, fiind nevoit să se întoarcă la mai puțin de 100 de mile. Shackleton însă a strălucit prin faptul că în expedițiile sale nimeni nu a murit! În această a treia încercare, Shackleton își propune să ajungă cu Endurance în marea Wedell și cu un echipaj mic să traverseze continentul până la marea Ross. Planul este total dat peste cap pentru că Endurance nu ajunge la țărm, ci este prinsă în ghețuri. O carte convingatoare si de neuitat!

Ce mi s-a părut incredibil în biografia prezentată de Guez nu este faptul că Mengele a scăpat nepedepsit, ci că, de fapt, ceea ce l-a torturat a fost că nu se putea bucura în continuare de respect și statut social în Germania, asemenea mentorilor săi, care continuau să fie profesori sau membri de onoare ai societăților de antropologie și anatomie în Germania post-nazistă sau afaceriști renumiți. El devine nebun de furie când i se retrag titlurile universitare sau când vede că lumea se schimbă într-un sens pe care nu-l anticipase. Germania anilor șaizeci îl scârbește și îl demoralizează, declinul Occidentului îl înfurie, starea de moleșeală și neglijența liderilor politici ai Germaniei îl scot din minți. Lumea se schimba, Mengele însă nu.

După patruzeci de ani de loialitate față de Partid, revoluționarul Rubașov este arestat și știe că va fi executat în urma unui proces aranjat de noua generație avidă de epurări. Acesta este subiectul, aparent destul de linear, al cărții lui Koestler: romanul prezintă experiența celui arestat, interogatoriile și presiunile puse asupra lui Rubașov de a semna niște acuzații aberante. Însă măiestria scriitorului se vede în descrierea înfruntărilor psihologice și de ideologie care se desfășoară între veteranul partidului și anchetatorul său principal, un tânăr partizan din noua gardă, un personaj lipsit de simțul istoriei, dar încărcat de fanatism. Bun prieten cu Orwell și Camus, cu care dezbătea adesea problemele politice, Kostler a folosit literatura ca pe o modalitate de a arata adevărata față a totalitarismului. Profund implicat social, Kostler a fost mereu în acțiune, când în Palestina și Orientul Mijlociu, când în Uniunea Sovietică, când în India sau Japonia. Kostler și-a format și schimbat opiniile politice și ideile prin observație și experiență directe, fie ca prizonier, fie suferind după prieteni executați în procese false. A fost zionist, apoi un comunist pasionat, a militat împotriva fascismului. Cartea lui merge dincolo de ideologie și propaganda spre spectrul comun al mișcărilor politice din anii ‘30- ‘40: totalitarismul. „Întuneric la amiază” este o lectură fascinantă, de nivelul cărților „Noi” și „1984” de Zamiatin (1924) și Orwell (1949), cărți care pun față în față individul cu totalitarismul anihilant.

„Să citești un roman e ca și cum ai călători printr-un copac gigantic, urcând pe sub coaja lui către fructe, înăuntrul ramurilor.” Am ales acestă deschidere din romanul algerianului Daoud pentru că descrie destul de precis senzația unică pe care mi-a creat-o citirea acestei cărți. Nu este o lectură care curge rapid, ci dimpotrivă ai senzația că stai pe loc, când de fapt înaintezi în poveste, dar nu înaintezi pe orizontală, ci cumva ciclic, în spirală. Cartea este despre maturizarea și evoluția unui baiat dintr-un sat din nordul Africii, din copilărie, până la vârsta de treizeci de ani. Băiatul are de mic un destin trist: orfan de mamă de la o vârstă fragedă, respins de tatăl său și din casa lui de familia acestuia, este crescut de mătușa lui celibatară la marginea satului. De mic șansele lui de integrare socială scad vertiginos, pe măsură ce satul descoperă că băiatul este diferit: are o voce neplăcută, face crize de epilepsie, învață să citească prea repede și memorează prea bine comparativ cu colegii, este interesat de rezolvarea misterului morții, cea care îi răpise mama atât de devreme; se auto-invită pe la bolnavi și pe la înmormântări, împins de nevoia de a face observații obiective, respinge învățăturile cărților sfinte, care îl deziluzionează pe măsură ce le descoperă formalismul. În scurt timp, nu mai este lăsat să umble prin sat decât noaptea și timpul lui capătă sens doar în prezența cuvintelor și a cărților. Dar, locuind în acel sătuc înconjurat de deșert, Ishmael nu are la îndemână nenumărate cărți: după ce citește tot ce găsește, descoperă liste cu titluri ale unor cărți la care poate doar visa, căci nu le găsește. Ajunge să își scrie propriul „Stăpân al inelelor” sau „Istorie a celor treisprezece”, propriul „Spre far” sau „Fructe ale mâniei”.

Aparent usurica, destul de cinematica, aceasta carte care se desfasoara in Tokyo ne prezinta cateva felii din viata unor tinere care trec prin situatii stresante, prin incercari sentimentale si profesionale, lucruri cu care ne confruntam multi dintre noi. Perspectivele sunt alternative, cand relatate de pisici, cand relatate de protagonistii umani, si partea placuta a cartii este faptul ca autorul incerca sa pastreze si un fir narativ referitor la viata pisicilor- prin ce aventuri trec, ce aliante si confruntari, cum percep lumea oamenilor. Desi nu este o capodopera literara, mi-a placut cartea pentru felul in care relateaza simplitatea lucrurilor mici si obisnuite si pentru ca ne face sa ne gandim cu tandrete la pisicile alaturi de care avem norocul sa traim.

Mishima a cunoscut succesul literar de la primul roman, fiind un scriitor prolific și apreciat în Japonia. A fost de trei ori nominalizat la premiul Nobel pentru literatură în anii '60. După cum spunea chiar el, artistul a crescut în lumea cuvintelor, s-a hrănit cu ele, și-a câștigat existența și faima cu ajutorul lor. Cu toate acestea, la un moment dat, a simțit că lumea cuvintelor, a artei și a abstracțiunilor nu îi mai erau suficiente. În urma unei călătorii în Grecia, Mishima este extrem de impresionat de statuile grecești, de mușchii, armonia și simetria trupurilor și se întreabă de ce toți zeii și eroii sunt înfățișați dezbrăcați și de ce trupurile acelea lucrate, ca și cum ar fi ale unor culturiști, reprezentau idealul în Grecia antică. El realizează că nu există armonie decât atunci când oamenii își îngrijesc și își dezvoltă nu numai intelectul și spiritul, dar și trupul. Spre deosebire de lumea contemporană, care tinde să valorizeze doar ceea ce este în interior, și desconsideră înfățișarea, carnea, trupul și mușchii, grecii considerau că cei care își lucrează și își îngrijesc trupul, își cizelează în același timp și caracterul. Un corp frumos coexistă cu un suflet frumos. După o viață de angoase și căutări, bărbatul pirpiriu și lipsit de mușchi și de forță, se hotărăște să nu mai trăiască doar în lumea cuvintelor și a interiorului: îmbrățișează calea soarelui și a oțelului, și începe un program de culturism și arte marțiale, care îi va transforma corpul. În cartea sa, Mishima povestește însă cum transformarea corpului i-a transformat și mintea. Cum, devenind un samurai modern, și-a regăsit scopul vieții. De altfel, în eseul său Mishima scrie detaliat despre rolul suferinței și al durerii fizice (anduranța musculară) în rezolvarea unor probleme filosofice, cum ar fi dovada existenței.

O scriitoare japoneză, încă studentă, primește un prestigios premiu pentru literatură pentru cartea al cărei titlu ar putea fi tradus "Idol pe rug". M-am uitat pe pagina premiului Akutagawa, distincție care se acordă din 1935 pentru literatură publicată ca foileton în reviste și ziare japoneze (da, se pare că mai există oameni care consumă literatură astfel!). Din păcate, nu cred că am citit mai mult de cinci autori listați acolo. Așa că m-am gândit să adaug un pic mai multă literatură japoneză, premiată sau nu, în lista mea de lecturi. Rin Usami scrie despre un subiect al tinerilor, dar care nu îi afectează doar pe aceștia. Povestea prezintă comunitatea adolescenților care idolatrizează superstarurile de muzică pop și personajul asupra căruia se pune lupa este o puștoaică, Akari, super-fan al unui tânăr interpret dintr-o formație de pop japonez. Cartea este interesantă și actuală, stilul literar nu a fost chiar pe gustul meu, însă nu pot să nu apreciez prospețimea sa și faptul că reflectă lumea, așa cum este ea acum. În cele din urmă, cartea este despre identitate, despre influența social media asupra tinerilor și a familiilor în general, despre ușurința manifestării agresivității în comunicarea online, și despre tot sistemul prin care niște tineri interpreți devin mărfuri hiper-profitabile. În carte nu este prezentată decât perspectiva tinerei Akari, nu aflăm prea multe despre ceea ce simte sau prin ce trece idolul care, de fapt, nu este nici el decât un adolescent torturat de blitzuri. Cartea aceasta m-a ajutat să văd mai bine cum este transformată literatura de tehnologie. Pe măsură ce lumea se schimbă, felul în care ilustrăm marile teme ale vieții ia alte forme, iar aceste forme sunt bine mânuite de tinerii scriitori precum Rin Usami.

Mi-am petrecut mai tot timpul pentru citit din ultima săptămână fascinată nu doar de romanul Frankestein, dar și de viața scriitoarei Mary Shelley și, în aceeași măsură, de personalitatea extraordinară a mamei ei, Mary Wollstonecraft. Deși nu și-a cunoscut mama, pentru că Wollstonecraft a murit la doar câteva zile după ce i-a dat naștere, Mary Shelley va crește citindu-i lucrările și simțindu-se în strânsă legătură cu ea. De altfel, biografii povestesc că Mary își făcea lecțiile la mormântul mamei, avea lungi discuții cu ea și se cufunda în scrierile acesteia, fie de ficțiune, fie eseuri de călătorie sau lucrări filosofice proto-feministe. Tatăl ei a fost de asemenea un filosof și un intelectual de seamă, recunoscut în cercurile politice londoneze. La 16 ani se îndrăgostește de poetul Percy Shelley și fuge cu el, deși acesta era căsătorit. Pentru 1813, un astfel de gest era de un curaj nebun! Alegând dragostea, Mary nu alege o cale ușoară și confortabilă. În numai câțiva ani, va trece prin suferințe și încercări care o maturizează, dar o și traumatizează. Îi moare un copil, trece prin depresie, trăiește cu Percy când în condiții mizere, urmăriți de creditori, când bucurându-se de avere și afluență, iubește nebunește și este înșelată, abandonată și revendicată. Printr-un context de împrejurări, petrece o vară la vila din Elveția a lordului Byron și acolo, alături de restul grupului de tineri nebuni și talentați, răspunde unei provocări lansate de Byron: fiecare să scrie câte o poveste de groază. Polidori scrie o poveste despre vampiri, însă Mary își amintește de experimentele de galvanism care o impresionaseră foarte tare, cele care pretindeau că prin electricitate pot fi readuși la viață morții, și astfel scrie povestea doctorului Frankenstein. Pentru o carte scrisă acum mai bine de 200 de ani, Frankenstein se citește foarte ușor. Are un ritm dinamic și fraze alese cu grijă, este un roman modern si uimitor.

Literatura japoneză contemporană și serialele japoneze pe care s-a întâmplat să le văd în ultima perioadă au fost despre mâncare și despre felul în care deliciile culinare sunt o ocazie la fel de bună ca oricare alta de a ne apropia unii de alții și de a ne împăca cu viața. Mi-a fost clar de la început că o carte care vorbește din titlu despre o pastă dulce de fasole va fi despre arta culinară, însă povestea nu e deloc previzibilă. În primul rând, pentru că oferă imaginea unei prietenii mai neobișnuite, între Sentaro, un bărbat trist și blazat, care trăiește cu regrete anesteziate de alcool și Tokue, o femeie vârstnică, cu mâini deformate și cu chip semi-paralizat, pe care nu toată lumea o privește cu simpatie. Al doilea lucru neașteptat este că Tokue are o istorie de viață dureroasă: ea a fost izolată de mică într-un sanatoriu pentru leproși și, chiar dacă zeci de ani mai târziu a fost declarată vindecată ( boala fiind eradicată în Japonia în 1996), rezidenții din sanatoriu erau deja prea în vârstă și nu mai aveau la cine și la ce să se mai întoarcă în societate. La sfârșitul vieții, poate spune Tokue că a trăit o viață cu sens, mai ales în Japonia, țara în care utilitatea socială este măsura valorii cuiva? Ea nu a fost un membru activ al societății, dimpotrivă societatea nu a vrut să știe de ea și de cei ca ea. Și totuși, Tokue radiază împăcare și pace. Cum a supraviețuit? O cale pe care a găsit-o a fost prepararea pastei dulci de fasole roșie, pe care o dăruia celor din sanatoriu, pentru a le mângâia suferința. Apoi, ea și-a creat o filosofie proprie de viață: susținea că aude vocea boabelor de fasole, vocea lunii, vocea copacilor. Și îi încuraja și pe ceilalți să caute să audă aceste voci.

Dacă un scriitor ar primi drept provocare scrierea un roman despre sex și accidente de mașină, despre alunecarea într-un spațiu patologic în care cele două se întâlnesc, se poate scrie o carte închegată și autentică? Acesta este direcția neprevăzută, care sfidează normalul și convenționalul, pe care Ballard o propune. În mod cert, aceasta este cea mai îngrozitoare carte bine scrisă pe care am citit-o vreodată. Cormac McCarthy, scriitorul care mă cutremură de fiecare dată când mai am curajul să îi mai citesc o carte, pare că scrie povești cu Albă ca Zăpada pe lângă Ballard în "Crash". Ballard merge într-o direcție șocantă, a sexualizării, fetișizării mașinii și corpului strivit. Combinația dintre om și metal, după accident, se transformă într-o artă macabră, a mortificării corpului și a rearanjării lui în forme noi. În acest roman personajele nu sunt cetățeni obișnuiți, care se tem, se feresc și suferă de pe urma unui accident. Reperele sunt răsturnate încât par desprinse dintr-o lume a psihozei și a perversiunii a cărei existență nici nu ne-o putem imagina. Supraviețuitorii accidentelor intră într-o dimensiune în care sexul devine un instrument prin care oamenii tot nu reușesc să se apropie sau să se regăsească. Mai mult nu pot spune, pentru că nu este ceva ce poate fi înțeles, ci trebuie luat ca atare, ca parte din lumea respectivă. Altfel, riscăm să facem pe psihanaliștii de circumstanță. Când am terminat de citit acest roman, m-am simțit eliberată: în sfârșit, pot să ies din lumea asta! Paginile sunt pline de o pornografie aproape clinică, trupurile lovite în accidente sunt descrise ca într-un raport al legistului, examinarea mașinilor după accidente și a cadavrelor și corpurilor distruse sunt examinate la microscop. Când se termină, ai impresia că te trezești dintr-un coșmar supra-dimensionat.

Nuvela scrisă de Mann în 1912 este o autoficțiune inspirată din călătoria la Veneția a scriitorului în 1912. Protagonistul, scriitorul Gustav von Aschenbach, în timpul unei vizite la Veneția devine obsedat de frumusețea unui adolescent polonez, Tadzio, aflat și el în vacanță cu familia, la același hotel. Fascinația pare a fi mai degrabă de natură estetică, decât erotică, pentru că scriitorul nu se apropie efectiv de adolescent și nici nu interacționează cu el. Visele al căror conținut erotic ni se relevă se amestecă cu meditații despre natura frumuseții și despre idealul frumuseții exprimat în artă și în iubire. Scriitorul îl urmărește de la distanță pe Tadzio, în timp ce în Veneția autoritățile încearcă să ascundă începutul unei epidemii de ciumă. Pe neașteptate, scriitorul moare pe șezlong, în timp ce își admira de la distanță idolul, și decripta începutul unei comunicări între cei doi. Nuvela este interesant să fie parcursă alături de imaginile despre Munchen, Venezia și protagoniștii povestirii adunate în cadrul unei prezentări de Thomas și Abby Hansen, traducătorii ediției centenare a textului. Cei doi au mers pe urmele informațiilor din text, le-au combinat cu imagini legate de arhitectura și modul de viață din 1911 și au obținut un parcurs posibil al lui Aschenbach. Mai mult decât atât, colecția de imagini creează legături interesante cu viața lui Thomas Mann și ne ajută să înțelegem cum a fost primită această lucrare în epocă, în ce măsură a scandalizat cititorii și cum și-a căpătat ulterior faima în lumea artei. Pot spune că mi-a plăcut mai mult această combinație (text + prezentare fotografii), decât doar textul lui Mann. Stilul de scriere este destul de învechit pentru gustul meu, așa că am pus doar un calificativ de 3 stele.

Această carte a apărut de fapt în 2001, dar scriitoarea coreeană a rescris finalul și cartea a fost republicată în noua formă în engleză în 2022. Povestea este simplă, Kyung-Sook Shin descrie o scenă din copilăria lui San care o va marca pe termen lung: prietena ei Namae o respinge, după câteva clipe de intimitate și iubire copilărească. A doua parte o prezintă pe San ca tânără de 22 de ani. Plecată din satul ei, San lasă în urmă o viață nu tocmai ușoară, cu un tată care a părăsit-o și o mamă cu tulburări mentale. Neputând să uite scena cu Namae, San se reîntoarce adesea cu gândul la copilărie. La oraș, ea își găsește de lucru într-o florărie și pare că viața ei va prinde un curs liniștit. Tânăra , ca oricine la vârsta ei, caută dragostea. Delicată și nepregătită pentru viața printre oamenii de la oraș, este prinsă într-o plasă de relații diferite, unele imprevizibile, altele înșelătoare, nu reușește să își exprime sentimentele și să se apere în același timp de prădătorii sexuali. Scriitoarea povestește că a ales acest titlul pentru că violetele sunt niște plante mici, adesea confundate cu buruienile. Pornind de la această imagine, a construit portretul acestei tinere absolut obișnuite, anonime, care pare a nu avea nimic special, dar a cărei poveste are profunzime și poate fi cunoscută și exprimată numai dacă ne uităm cu atenție. Există o scenă în carte când San, protagonista, iese pe stradă după ce tocmai fusese violată și nimeni nu observă nimic diferit la ea. Kyung-Sook Shin reușește să creeze un portret tragic, dar totuși plin de speranță al eroinei care, singură pe lume, nu își găsește alt sprijin decât în scris.

Nu știu de ce, am fost atrasă irezistibil de această carte despre Dunărea văzută de pe malul celălalt, dintr-un sat bulgăresc, un sat pe care ajungem să îl cunoaștem în multiple ipostaze, iar când povestirile de termină avem impresia că am trăit și noi acolo, până la final, când satul a rămas fără săteni. În volum sunt douăsprezece povestiri care sunt întrețesute și, deși fiecare pare o piesă în sine, totuși sunt persoanje, momente, legături care trec dintr-o poveste în alta, iar peste toate vine Dunărea, să le lege și să le poarte mai departe. La final, nu am fost chiar lămurită dacă într-adevăr este un volum de povestiri, impresia memorabilă a fost de tot unitar și de simultaneitate între trecut, prezent și viitor. Când începi să citești o povestire nu știi ce va urma. Titlurile sunt ca o ghicitoare formată dintr-un singur cuvânt: Laptele, Ploaia, Caisele, Pietrele, Pâinea, Seceta, Marmura. Fiecare povestire decupează un moment unic, neașteptat,un punct de la care pare că viața începe să curgă altfel, pentru totdeauna. Stankov spune că acest prim volum este despre moartea unui sat, următorul despre moartea unui oraș, iar ultimul despre sfârșitul unei țări. Îndrăznesc să îmi imaginez că, dacă Stankov ar fi scris în engleză și ar fi fost publicat în Regatul Unit, l-am fi găsit pe lista Booker Prize cu scriitura lui magică și uluitoare. Pe lista mea imaginară, l-am clasat deja printre favoriți.

Citesc eu tot felul de autori, dar când dau de un scriitor de origine rusă parcă altfel se așează cuvintele în fraze și altfel intră în suflet povestea. Coperta cărții aleasă de cei de la Polirom, pictura “La scăldat pe cal roșu” de Kuzma Petrov-Vodkin (1912) este cum nu se poate mai potrivită. Așa cum l-am înțeles eu, acest roman este despre maturizarea unor băietani crescuți într-un sat din fundul Siberiei, pe malul fluviului Amur. Am căutat fluviul pe hartă și l-am găsit la granița Rusiei cu China, la fel de lung ca Dunărea, unduindu-se imprevizibil până la vărsarea în Pacific. Precum Proust dus înapoi în timp de gustul unei madeleine, eroul nostru alunecă înapoi în ținutul în care a copilărit, un spațiu definit de ghețuri, de profilul unui lagăr de muncă, de sătenii care își câștigă traiul căutând pepite de aur și exploatând lemnul, anesteziindu-se cu vodcă și cu sex făcut pe grabă. Cei trei puști în care se trezesc instinctele sexuale, care caută iubirea în locuri nepotrivite și speră la o viață ca cea promisă în filmele cu Belmondo își trăiesc ultima vară împreună. Prietenia lor este înduioșătoare, naivitatea și bunătatea lor sunt memorabile, iar felul în care Makine ne duce în trecut este senzorial și complet. Toți trei vor alege Occidentul, asemenea lui Makine care la vârsta de 30 de ani, pleacă din Rusia și se mută definitiv la Paris. După ani, Occidentul și-a scos masca, niciunul dintre cei trei nu a devenit precum personajul miraculos din film, adolescenții de altă dată se mai trezesc la viață doar uneori, prin forța amintirilor comune, și își amintesc replica lui Belmondo: “Încă nu mi-am fumat ultimul trabuc!”

Mi-a plăcut foarte mult textul lui Hemon, atât de mult încât am mai rămas deraiată într-o altă carte de-ale lui. Rămâne să suport în continuare prezența insistentă a cărților pe nedrept necitite încă, și lăsate la vedere prin diverse locuri prin casă. Cartea spune povestea lui Brik, un scriitor bosniac care trăiește în Chicago și care primește o bursă pentru un proiect literar despre Lazarus Averbuch, un evreu din Chișinău, scăpat din pogromul din 1905. Tânărul încercă să își facă un rost în Chicago, dar în 1908 este împușcat de șeful poliției, oficial pentru că era un anarhist periculos. În fapt, analiza indică un cumul de factori cum sunt statutul de imigrant, ținuta sărăcăcioasă, chipul emaciat, frica celor din jur de anarhiști și de străini, fapte ce au declanșat proiecțiile, interpretările și evenimentele care au dus la moartea lui. Sunt fascinante citatele din presa vremii, felul în care este demonizat tânărul de 19 ani și maniera în care o parte din discursul acelor vremuri se regăsește în ceea ce auzim și citim în presa zilelor noastre. Pentru Proiectul Lazarus, scriitorul pleacă împreună cu un amic fotograf bosniac pe urmele lui Avenbach. Merge în Polonia, Ucraina, în Moldova, în România și ajunge într-un final în Sarajevo. Pe drum, deși informațiile despre Lazarus nu sunt atât de abundente, totul se reașează pentru Brik. Își analizează identitatea de imigrant în SUA, dar și de bosniac care a plecat din țară exact înainte de război; își deapănă relația cu soția sa americancă de succes, neurochirurg și spirit realist și pragmatic, care nu poate înțelege poveștile bombastice ale balcanicilor și care nu se sperie să stea cu părul ud în curent; încearcă să înțeleagă cum schimbă războiul oamenii și reflectează la violență și la natura umană; povestește lucruri familiare nouă, celor care trăim în partea asta de lume, cu un farmec care te face să te gândești că, într-adevăr, unele lucruri le pricep doar cei pentru care acasă este aici, prin părțile astea.

Mi-a plăcut foarte mult romanul de debut al cubanezei Wendy Guerra, o scriitoare născută la Havana în 1970. Cartea ei este o autoficțiune, un jurnal al perioadei 1978-1990, fiind compus din două părți: copilăria și adolescența. Protagonista poveștii, Nieve, își recompune povestea din fărâme de jurnale pe care le-a ținut de-a lungul timpului, încercând să afle când a încetat să mai fie o copilă. „Am plătit un preț foarte mare crescând singură, în timp ce toți părăseau insula”, spune ea de la început, și apoi, pagină cu pagină descoperim ce însemnă aceste cuvinte. În copilărie, adulții de încredere nu doar că o părăsesc, ci o și trădează. Plecările sunt nu doar fizice, dar și emoționale. După divorțul părinților, trăiește cu mama și tatăl vitreg, un suedez neconvențional care la un moment dat este obligat de regim să părăsească Cuba; tatăl ei, folosindu-se de pârghiile sistemului, obține custodia, deși este incapabil să crească un copil. Alcoolic fiind, o maltratează și o neglijează pe micuța Nieve, care este nevoită să scape de abuz prin forțe proprii. „M-am dus la școală și m-am izbit de toate țevile, am sărit de pe rezervoarele de apă, mi-am julit genunchii. O rană la frunte a sângerat mai mult ca oricând.” Când mama ei reușește să își ia copilul înapoi, Nieve se trezește într-o altă lume, schimbătoare, cu alți oameni de care se atașează și care pleacă. Mulți părăsesc Cuba, anii optzeci sunt marcați de actele de repudiere ale celor care emigrează, oamenii aruncă cu tot ce apucă în casele celor care pleacă sau îi atacă pe stradă. „Se poartă exact ca tata, lovituri peste lovituri și nu lasă oamenii să plece unde vor.” Jurnalul adolescenței este la fel de tumultos: dragoste și sex, intrarea în lumea artei și a artiștilor, iubiți și prieteni care pleacă din Cuba către Europa sau SUA, și Nieve căutându-și sensul în jurnal și în muzica de la radio.

Acest scurt roman, descris drept o anatomie a durerii și a doliului, mi s-a părut foarte surprinzător ca formă, ca narațiune, ca experiență literară. Scriitorul schimbă stilurile de redare a poveștii, scena din deschidere, cu ultimul mic dejun al cuplului Rey- Lauren, pare a reprezenta notițele coregrafice ale unui regizor care descrie cât mai obiectiv doar comportamentele observabile. Apoi, sunt două scurte rapoarte jurnalistice, primul descrie suicidul lui Rey, un regizor faimos pentru „poezia locurilor părăsite , unde devin inevitabile situațiile extreme”; al doilea, mai târziu, este spectacolul de body artist în care evoluează Lauren, un experiment scenic prin care artista explorează încetinirea timpului, intitulat „Timpul corpului”. Iar între aceste intermitențe se desfășoară experiența de doliu a lui Lauren: aflată singură într-o casă din afara New-Yorkului în care trăise cu Rey o perioadă, Lauren trece prin timp fără Rey, însă simțindu-l peste tot. În mod misterios, în casă apare un personaj ciudat, o ființă nici tocmai copil, nici tocmai adult, capabil să reproducă vocea lui Rey și dialogurile petrecute în cuplu. Pentru o vreme, Lauren face pe detectivul, încercând să afle cine ar putea fi această ființă și hrănindu-se cu imprevizibilele decupaje din dialogurile de altădată avute cu Rey, redate cu fidelitatea unei înregistrări. Dacă această ființă este reală sau este doar o producție a minții șocate a lui Lauren, rămâne de dezbătut. Eu așa am perceput-o, ca pe un înger de tranziție pentru Lauren, printr-un spațiu care deși material este la fel, emoțional este străin; alții l-au considerat ca pe o fantomă a lui Rey.

Ce carte densă a scris spaniolul Ivan Repila în mai puțin de o sută de pagini! Povestea este rezumată în primele două propoziții de lectură: ‚-Pare imposibil să ieșim de aici, spune. Și adaugă: dar vom ieși.’ Doi copii, cel Mare și cel Mic se află pe fundul unui puț natural, adânc de șapte metri, în inima pădurii. Nu știm cum au ajuns acolo și nici dacă va veni cineva să îi caute. Cel Mare pare a fi pragmatic și autoritar, folosește violența când consideră necesar și pare să nu își piardă cumpătul în fața foamei, a frigului sau a setei. El este unul cu rolul său: trebuie să asigure supraviețuirea și ieșirea din puț, corpul îi este instrumentul, mintea are un singur țel. Cel mic este hârtia de turnesol a ființei prinse într-o situație inumană: pe el vedem cum se transformă trupul, cum se împuținează, cum suferă și cum se îmbolnăvește, și tot pe el vedem cu se deformează spiritul, până la adâncirea în nebunie, la pierderea limbii, la insuportabilitatea propriei existențe. Pe fundul acestui puț, în aproape cele nouăzeci de zile cât durează povestea, vedem fațete diferite ale relației dintre cei doi frați: uneori ni se pare că cel Mare este nedrept și violent, pentru ca apoi să descoperim că ne-am înșelat, alteori ura celui Mic față de deciziile celui Mare pare de nereparat, pentru ca apoi să ne atingă tandrețea care -i unește pe cei doi băieți năpăstuiți. Repila reușește să inspire cu fiecare frază și să creeze un flux de stări și de simboluri care vrăjesc, surprind și la final clarifică.

Alexandra Furnea este una dintre supraviețuitoarele incendiului de la Colectiv. O persoană al cărei nume trebuie căutat pe internet, ale cărei discursuri și interviuri trebuie citite și ascultate, a cărei carte trebuie cumpărată și dată mai departe. Este o scriitoare ale cărei percepții și emoții sunt atât de lucid redate încât ne fac și pe noi să ne înțelegem mai bine, ca indivizi, dar și ca societate. Toate cursurile despre comunicarea medic-pacient sau de psihologie clinică nu fac cât mărturia aceasta. După mine, Alexandra Furnea este o sfântă în blugi, o personă care nu a ales să devină așa, dar pe care experiența îngrozitoare prin care a trecut a modelat-o într-o ființă excepțională. Cum am ajuns la concluzia asta? I-am citit Jurnalul. Am ascultat-o vorbind cu oameni care îi puneau tot felul de întrebări, mai mult sau mai puțin inspirate, mai mult sau mai puțin scandaloase sau naive. De exemplu, într-un interviu, răspunzându-i lui Cătălin Ștefănescu care, ca și mine, era revoltat, perplex și furios de-a dreptul pe excesul de suferință care i-a fost cauzat Alexandrei de sistemul nostru strâmb și de păpușile cu sfori care îl animă, ea răspunde: “Din fericire nici nu urăsc pe niciuna dintre acele persoane care au fost călăi în acele momente. Nu îi urăsc! Îmi doresc pentru ei să se regăsească și măcar în ultima clipă, pentru sufletul lor să își regăsească umanitatea, pentru ei, dacă nu pentru ceilalți. Pentru că atunci când faci rău, când nu conștientizezi, într-un fel îți faci cel mai mare rău ție, pentru că îți ratezi șansa de a te ridica la nivelul pregătirii tale și al umanității tale fundamentale.” Mi-am dat seama ca nu mă ridic la nivelul ei emoțional și spiritual. Cât i-am citit Jurnalul am stat cu mâinile încleștate pe carte și cu sufletul într-un ghem de furie, de frică, de revoltă și iar de frică. Nu poți să nu te proiectezi în povestea ei și a celor despre care povestește în acest volum cu cuvinte atât de bine alese: “ Noaptea în care am ars. Spitalul nevindecării. Arșii nimănui. Veșnic pacienți, niciodată oameni. Viața (nu) merge înainte.” Cineva m-a întrebat cum pot să citesc această carte, că este prea dureroasă, că e foarte greu să faci față suferinței care a fost Colectiv și care nu s-a terminat. Însă mie mi-a fost jenă că nu am știut mai multe lucruri mai din timp. Mi-e jenă de noi toți că uităm așa de ușor. Sistemul e tot strâmb. Oameni au mai ars după Colectiv. Alexandra și supraviețuitori ca ea încă se mai operează și se mai tratează. Statul încă mimează. Justiția încă deliberează. Măcar mai există oameni precum Alexandra care ne mai trag de conștiință, dacă îi lăsăm.

Primul roman interzis de cenzura sovietică. Primul roman distopic, cel care a inspirat cărți-cult scrise mai târziu de Orwell, Huxley, Bradbury sau Vonnegut. O poveste în care societatea este condusă de principii matematice, de norme si tabele, marele conducător se numește Binefăcătorul, sufletul este o boală, imaginația se extirpă, numele sunt înlocuite de numere și muzica este cântată de trompetele Uzinei Muzicale; poezia e o slujbă statală, dragostea este controlată și înlocuită de programul reglementat de Biroul Sexual. Pe scurt, o lume în care individul este total absorbit de “noi”, adică de Statul Unic. Zamiatin a scris un roman modern și uluitor, cu momente de speranță și dragoste, care strălucesc câteva clipe, până când forțele Binefăcătorului nivelează totul fără drept de apel. Scopul final este să nu îți simți ființa. „Dar își simt ființa, sunt conștienți de individualitatea lor numai ochiul în care a intrat ceva, un deget care coace, o măsea cariată: ochiul, degetul, măseaua, dacă sunt sănătoase – ca și cum n-ar exista. Oare nu e limpede? Conștiința individuală nu este decât o boală.”

“ Apa mării, aidoma unei pânze negre de satin, se desfășoară în jos pornind de pe dig. Un pește mort zace în apă, care s-a revărsat până la picioarele digului. Nu se aude niciun sunet. Vântul și mareea au încetat brusc, timpul, de asemenea, pare că a încremenit. Numai apa mării continuă să unduiască asemenea unei pânze desfășurate de satin negru, sau poate că nu unduiește deloc, ci doar ai senzația că unduiește, o senzație intensă, vizuală, aproape palpabilă.” Am notat acest fragment pentru că mi se pare evocator pentru a înțelege stilul acestei colecții de povestiri. Narațiunile sunt centrate pe evenimente obișnuite ( un accident, o excursie, cumpărarea unui cadou, o discuție în parc). Sunt scurte stampe legate de amintiri sau de fine observații sociale, de dublul sens al conversațiilor sau de nostalgii profunde ghicite în gesturi banale. Din recenziile pe care le-am parcurs am remarcat că mulți cititori s-au declarat dezamagiți de colecție, povestirile au fost socotite drept banale și neaducând nimic nou. Mie mi s-au părut odihnitoare, cinstite, curate ca un haiku. Limbajul a fost redus la minimum necesar. Propozițiile sunt scurte si clare. Dar, trebuie parcurse încet, nu alergând de la o frază la alta în căutarea acțiunii. Ultima povestire, “ Clipe”, colează trei linii de acțiune separate într-un mod care necesită concentrare din partea cititorului. Dacă reușești să simți când se schimbă cadrul, începi să te simți ca un detectiv care pune împreună indicii pentru a descoperi imaginea de ansamblu. Nu știu de ce, ultima povestire m-a dus cu gândul la rezolvarea unui joc de sudoku. În concluzie, colecția aceasta este o experiență literară interesantă, o mostră de literatură chinezească de calitate.

O poveste construită pe o altă poveste. "Bonsai" de scriitorul chilian Alejandro Zambra este modelată după povestirea „Tantalia” de argentianul Macedonio Fernandez, mentorul lui Borges. Povestea de iubire dintre Emilia si Julio are o traiectorie ce ne este dezvăluită din primele rânduri: „În final, ea moare, iar el rămâne singur.[ ...] Restul e literatură.” În „Tantalia” cei doi îndrăgostiți aleg ca simbol al iubirii lor o plantă. Mai târziu își dau seama, că dacă planta moare, va dispărea și iubirea lor, asa că își ascund trifoiul într-un câmp de plante, pentru a fi de negăsit. În „Bonsai”, relația dintre Emilia și Julio se pierde la un moment dat, mai precis după ce tinerii citesc „Tantalia”. Julio devine un adult oarecare, cu o slujbă oarecare (dar totuși învârtindu-se în jurul cărților și al scrisului). Emilia, ca un personaj din literatura, va sfârși tânără, aruncându-se în fața metroului. De ce, nu știm, iar Zambra nici nu elaborează. Moartea e moarte. Cumva își face loc. Anii trec, dar Julio nu o poate uita pe cea cu care s-a contopit fizic, emoțional și intelectual, iubita din studenție, cea cu care evada în literatură, poezie, muzică și marijuana. Fericirea, intimitatea, iubirea trăite în tinerețe mai pot fi cumva recuperate? Julio încearcă să le transpună într-un roman inventat și, mai apoi, le transferă în grija creșterii și modelării unui bonsai. Sensul vieții lui Julio devine acela de a o recupera simbolic pe Emilia. Amintirea iubirii lor spontane, condusă și modelată de literatură și lecturi, va fi simbolizată de copacul miniatural din vasul ales cu grijă. Cartea ne învață că planta fără vas nu este un bonsai, așa cum Julio fără Emilia nu este decât o plantă dezrădăcinată. Pierzând-o pe Emilia, Julio devine unul dintre mulții oameni serioși: “El evita relațiile serioase, se ascundea nu de femei, ci de seriozitate pentru că știa că seriozitatea e la fel, dacă nu mai periculoasă decât femeile. Julio știa că e condamnat la seriozitate și încerca, cu încăpățânare, să-și devieze destinul serios petrecând o bună bucată de vreme în stoica așteptare a teribilei și inevitabilei zile în care seriozitatea avea să se instaleze pentru totdeauna în viața sa.”