Giuseppe s-a reintors in orasul de bastina, dupa Revolutie, Piatra Neamt; era si a ramas si acum, un barbat distins, elegant, politicos, atasat si atasant, e o placere sa-l ai in preajma sau sa vorbesti cu el la telefon… Poezia lui, insa, e stupefiant de contrastanta cu felul sau de a fi. Atent, harnic, el umple textul cu detalii din realitatea imediata, derizorii, anodine, la prima vedere, stranii, misterioase, in fapt, caci poetul detine secretele unui procedeu infailibil, acela al insolitarii. Ai senzatia, citindu-i poemele ca esti prins intr-un vartej, de nu chiar intr-o tornada, si ca plutesti, rasucindu-te ametitor intr-o gramada de deseuri casnice, franturi de viata cotidiana, zat, zdrente, rune si ruine. Deloc ofensive, textele sale – era sa spun elegiile! – imagineaza mai degraba miscarea de repliere, de retragere in alveola singuratatii. Ironia trece rapid in autoironie, iar aceasta se stinge in apele reci si repezi ale ludicului.