Unul dintre noi a reusit.

    Unul dintre noi a plecat.

    Acum s-a intors, privindu-ma ca si cand ar vrea sa ma devoreze. Si toate acele sentimente pe care le-am transformat in furie capata acum un alt chip, unul care ma sperie.

    Ultima data mi-a frant inima. De data asta o sa mi-o faca bucati.

    Claire Contreras e o autoare cu vanzari record. A supravietuit luptei impotriva cancerului de san. Ii place sa scrie orice, de la povesti pentru copii, la carti cu tenta erotica, dar cel mai mult ii place sa scrie povesti de dragoste contemporane.

 

   “Chestia despre viata e ca nu stii niciodata cand itl va arata ceva ce te atinge atat de profund, incat potl doar sa fii recunoscator pentru tot... chiar si pentru partile rele. Asa ma simt cand copii in scaune cu rotile trec pe langa mine in timp ce merg pe holurile spitalului, tinand cutia de ustensile in mana. Ocolesc coltul spre biroul lui Jen si ma opresc brusc in loc cand il vad pe Oliver iesind dintr-o camera, inca vorbind cu cine se afla inauntru. Se pare ca rezidentiatul il tine in spitale nenumarate ore, deoarece oricand Vic ii mentioneaza numele, el e aici. Inca stau pe loc, cand inchide usa si se indreapta spre mine. Hainele verzi de rezident si halatuI alb nu fac deloc sa se vada mai putin cat de bine arata. Ba chiar poate il fac sa arate si mai bine, dar mersul acela increzator si zambetul piezis sunt cele care imi fac inima sa bubuie.

    - Ai ajuns mai devreme, imi spune, oprindu-se in fata mea.

    Ma incrunt.

    - Nu-i adevarat. Am ajuns la timp.

    Oliver ranjeste. 

    - La timp inseamna mai devreme in cazul tau. Tu intotdeauna intarzii un pic.

    - Obisnuiam sa intarzii mereu un pic. Acum ajung la timp.

    - Sunt impresionat, spune el, ochii verzi fiindu-i jucausi, in timp ce imi cerceteaza fata. 

   Avand mainile ocupate cu trusa pe care o car, sunt obligata sa suflu ca sa-mi dau la o parte o suvita de par pe fata. Oliver chicoteste si imi asaza suvita dupa ureche. Este un gest simplu, dar cumva il face sa para intim. Ochii ii sunt indreptati inspre ai mei, mana ii este inca dupa urechea mea, cand paseste mai aproape de mine. Niciodata nu am fost mai bucuroasa sa car o cutie, pentru ca felul in care ma priveste imi face inima sa se poticneasca si nu stiu ce as face cu mainile daca ar fi libere.”