Ultimele povestiri

Explorarea enigmei feminine în această carte începe la Olga Tokarczuk cu un accident, fapt care o determină pe Ida, una dintre protagoniste, să se refugieze într-o căsuță cu oameni primitori și binevoitori. Prima povestire este relatată de Ida, un ghid turistic care călătorește mult și scrie ghiduri. Dorința ei este de a merge încă o dată la casa părintească, doar că drumul ei este oprit de un accident. În a doua povestire, ne este adusă în prim-plan mama Idei, Parascheva, o văduvă care își dă seama de nefericirile din viața ei, abia după moartea soțului. Relatările fiicei Idei deschide a treia povestire. Maia, este o mamă tănără, divorțată, care își crește singură fiul, neîncrezătoare în bărbați, călătorește prin lume, călătoriile fiind pentru ea o stare. Trei femei singure, care par mereu că fug de ceilalți, își caută împlinirea emoțională aventurându-se în diferite experiențe obișnuite. Fiecare femeie își caută propiile granițe, atât ale vieții cât și ale eului: ,,Granițele sunt la fel de necesare ca aerul. Fără granițe de orice fel nu am mai ști cum să trăim; nici cine suntem, nici ce avem de făcut. Granițele există pentru a ne arăta că sunt lucruri pe lume pe care nu ai voie să le încalci.” Cele trei frânturi biografice alcătuiesc un roman al căutării, al izolării, unde protagonistele parcă obosite în acest drum inițiatic, se cuibăresc ,,în moarte ca în compartimentul confortabil al unui tren transcontinental”.

Încercarea de a acoperi distanțe prin (re)memorarea trecutului care nu poate fi ordonat sub forma unei singure istorii comune, nici măcar în cadrul unei familii restrânse, experiențele prezentului fiind uneori fragile și inutile pentru ceilalți — tatăl mânca pesmeți înmuiați în lapte în timp ce fiica și nepotul mănâncă muguri de bambus crocanți și sos de soia demonstrează în fiecare secvență a celor trei personaje feminine atașamentul față de lucrurile cunoscute și proiecțiile memoriei pe care nici cel mai iscusit număr de magie nu le poate desluși, la fel cum se întâmplă în final cu fiul Maiei, repetând în gând secvențele magice ale unor trucuri abia învățate, dar deja întipărite în lumina rotundă a reflectorului.

Trei femei, din trei generatii (bunica, mama, fiica) dar care, aparent, nu au legatura una cu cealalta se regasesc in trei momente delicate ale biografiei lor, intr-o poveste despre timp si moarte.

In ciuda faptului ca alcatuiesc o familie, Ida, Parascheva si Maia, cele trei personaje feminine care dau viata povestii lui Tocarczuk, par rupte una de cealalta, cel putin in fragmentele narative in care sunt surprinse. Ida se recupereaza dupa un accident de masina, in drum spre casa parinteasca, undeva in munti, intr-o vila supravegheata de un cuplu ciudat, cu un aer atemporal, desprins parca din Muntele Vrajit. Parascheva isi deapana propria biografie, reflectand asupra unei vieti traite intre fuga din fata istoriei si urmarirea propriilor afinitati. Maia calauzeste un nou grup de turisti in zonele ecutatorilae exotice, insotita de fiul ei, intalnind un personaj bogat si misterios. Toate cele trei povesti sunt legate de confruntarea protagonistelor, intr-o forma sau alta cu propria lor efemeritate si cu moartea. Acesta pare sa fie numitorul comun in jurul caruia orbiteaza povestile lui Tocarczuk: sfarsitul inevitabil, acele situatii (mai mult sau mai putin anticipabile) in care suntem provocati sa ne raportam la caracterul nostru trecator, la asumarea anxietatii in fata mortii. Fragmentele narative sunt traversate constant de note poetico-eseistice, de metafore intinse pe jumtati de pagina care fascineaza cititorul si dau masura de scriitor de mare clasa si de stilist al Olgai Tocarczuk.