In Paris, pe rue de Bourgogne, o intalnire intamplatoare: abia intors de la aeroport, pe o ploaie monotona, Michel coboara dintr-un taxi si o loveste cu portiera pe Lydia. El cunoaste toate cotloanele nefericirii si nimic nu-l mai poate surprinde. Ei ii e frica de viitor in aceeasi masura in care este traumatizata de trecut. Alchimia functioneaza cu rapiditate: el o priveste cu afectiune, ca si cand ar fi regasit pe cineva drag, ea se uita in alta parte, de parca s-ar teme ca i s-au epuizat resursele iubirii.
 

— Ce avem, tu si cu mine? Unde-s problemele de cuplu si toate celelalte? 

— Ce-s astea, probleme de cuplu? Ori exista probleme, ori exista cuplu. 

— Se pare ca adesea este foarte dificil, dureros, se destrama, ia apa. Se duce naibii... 

— Auzi, Michel, ce ti-a venit sa ma trezesti in toiul noptii ca sa-mi vorbesti despre problemele de cuplu? Nu ti-a cazut bine paella? 

— Vreau sa stiu de ce nu avem probleme de cuplu, pentru numele lui Dumnezeu.

— Exista intalniri nepotrivite, asta-i tot. Si mie mi s-a intamplat. Si tie. Cum vrei sa deosebesti falsul de adevarat cand mori de singuratate? Intalnesti un tip, incerci sa-l faci interesant, il inventezi in intregime, il umpli de calitati din cap pana-n picioare, inchizi ochii ca sa-l vezi mai bine, el incearca sa se dea drept altcineva, tu la fel, daca-i frumos si prost ti se pare inteligent, daca te considera proasta, se simte inteligent, daca observa ca ai sanii lasati, i se pare ca ai personalitate, daca incepe sa-ti para necioplit, iti spui ca trebuie ajutat, daca-i incult, stii tu destul pentru amandoi, daca vrea tot timpul sa faca dragoste, iti spui ca te iubeste, daca nu este foarte inclinat spre asa ceva, iti spui ca nu asta conteaza, daca-i zgarcit, e pentru ca a avut o copilarie saraca, daca-i badaran, iti spui ca asa-i firea lui si continui asa sa dai din maini si din picioare ca sa negi evidenta, cand de fapt sare-n ochi si asta-i ceea ce numim problemele cuplului,problema cuplului, cand nu se mai pot inventa unul pe celalalt, iar atunci apare amaraciunea, ranchiuna, ura, ramasitele pe care incerci sa le tii lipite, din cauza copiilor sau pur si simplu pentru ca inca preferi sa fii nenorocita decat sa ramai singura. Gata. Dormi. Si-acum m-am speriat asa de tare, incat n-o sa pot dormi eu. Aprinde putin lumina, ca sa te vad si sa ma linistesc. Uf, da. Esti tu.
Radeam si, de altfel, mai era putin coniac in sticla. „ Timp de douazeci si cinci de ani, Michel, traiam, respiram, gandeam sa te cunosc — si din ce puteam sa traiesc, cu ce aer, ce viata era, ce ganduri fara tine?"... Invatam pe de rost aceste scrisori pe care mi le scria in timpul zborurilor si al escalelor, „franturi de eternitate", cum le numea ea, atat de banale i se pareau. Verigi stravechi, cuvinte supravietuitoare, banalitati, da, aveai dreptate, banalitati elementare, ca semnele de viata pe care avem sa le cautam cu atata inflacarare altundeva in sistemul solar, punct de plecare mereu amenintat cu uitarea de catre naufragiatii sensului, voi care cautati profunzimea si nu gasiti decat abisuri. Ascultam noaptea la postul meu de pilotaj murmurul fidel al recitatorului din pieptul meu, dar cei care si-au pierdut amintirea nici nu mai sunt in stare sa-l auda pe batranul nostru sufleor. Barbati cu preocupari de seama, care va intrebati de ce sunteti aici, ce inseamna toate astea, ce rost are lumea - si cate nume ilustre nu si-au strigat astfel pierderea de cunostinta! - acestea nu sunt defel, cum ne faceti sa credem, intrebari adresate universului, sunt doar intrebari fara glas. Existau bineinteles limite fizice, trebuia sa ne separam respiratiile, sa ne indepartam, sa luam distanta, sa ne trezim, sa ne dedublam, si intotdeauna asta este o pierdere. Cand ai doua corpuri, in anumite momente existi pe jumatate. 

— Sunt coplesitoare? 

— Foarte, cand nu esti aici. 

M-am ridicat si am plecat de la oglinda. "