Daca cititi aceasta carte si respectati regulile de baza, veti descoperi uneltele de care aveti nevoie pentru a scrie cartea mult visata. Ceea ce nu inseamna ca trebuie sa va ingraditi imaginatia si talentul. Exista impresia gresita ca daca se respecta cateva reguli de baza, talentul este ucis din fasa. Si, culmea, aceasta conceptie gresita se adreseaza in mod exclusiv scriitorilor. In orice alta forma de exprimare artistica, fie ca este vorba despre dans, muzica, pictura, sculptura, nimeni nu pune la indoiala faptul ca talentul este total insuficient fara o baza foarte solida, fara studii de specialitate. O aparitie pe scena a unei persoane care musteste de talent, dar care nu a luat niciodata lectii de balet, neavand astfel o fundatie pe care sa poata lucra, s-ar transforma in mod sigur intr-un moment penibil. De ce cred unii, oare, ca nu se intampla la fel si in ceea ce priveste arta de-a scrie o carte? Indiferent cat talent are un scriitor, indiferent cat de minunata ar putea fi ideea unui roman, daca acel scriitor nu stie sa creeze pe marginea unor reguli de baza, poate avea surpriza ca cititorul sa-i abandoneze cartea dupa doar cateva pagini, catalogand-o drept prost scrisa.

 

De cele mai multe ori, cititorul nu stie cum se scrie un roman, insa stie foarte bine cum sa recunoasca un roman bun. Stie sa faca imediat diferenta intre un scriitor talentat care respecta regulile de baza, creand astfel in mod profesionist, si un scriitor la fel de talentat, dar care scrie la voia intamplarii intr-o voce cu iz de amator.

 

    „Substanta unei carti de fictiune nu este propozitia ori fraza, ci scena.

    Fiecare scena dintr-o povestire poate fi asemanata cu o piesa de puzzle. Asamblate cu grija vor forma un intreg, redand astfel povestea pas cu pas.

    Spre exemplu, un tanar curteaza o fata, sau presedintele Americii da ordinul pentru declansarea unui atac impotriva unui depozit secret de arme biologice. Probabil autorul doreste sa sugereze cititorului ca tanarul este timid ori foarte indraznet. Sau ca presedintele Americii este un om fara constiinta ori un om foarte sensibil pus in fata unei decizii ingrozitoare.

    In realitate, autorul este asemenea avocatului care-si prezinta cazul marelui juriu. Prezinta dovezile, apoi marele juriu ofera un verdict. Daca autorul spune ca tanarul este timid ori indraznet, s-ar putea ca cititorul sa nu-l creada. Dar daca ii arata timiditatea prin gesturi, cuvinte si actiuni, iar cititorul gandeste: Of, saracul de el!, atunci scena si-a atins scopul.

    Cat de lunga trebuie sa fie o scena? Suficient de lunga cat sa-si atinga scopul. O scena poate varia de la cateva randuri, la cateva pagini. Cand se termina, cititorul trebuie sa stie mai multe despre personajele implicate, iar problemele lor trebuie sa se fi amplificat.

    Ceea ce nu inseamna o nenorocire continua. Un succes poate deschide la fel de bine drumul unei noi scene mai tensionate.

    Spre exemplu, eroul a dezamorsat bomba de la metrou, dar publicitatea rezultata in urma actiunilor lui l-a transformat intr-o tinta. Acum teroristii vor incerca sa-l ucida ori sa-i atace familia.

    Cate personaje ar trebui sa fie implicate intr-o scena? Cat mai putine cu putinta. O dezbatere a Senatului nu trebuie sa implice toti senatorii.

    Hai sa va vand un pont: daca actiunea cartii dumneavoastra are o distributie numeroasa - spre exemplu, eroul este comandantul unui pluton de infanterie - nu introduceti tot plutonul odata in povestire.

    Incepeti cu personajul principal si creati o scena in care sa-i demonstrati calitatile de lider, curajul, mustrarile de constiinta, sau orice altceva doriti. Apoi continuati prin a introduce personajele secundare in scene adiacente, punand accent pe calitatile/defectele fiecaruia in parte.

    In timpul acesta, adanciti profilul personal al personajului principal si mergeti inainte cu actiunea romanului. Interesul cititorului va creste, acaparat de personajele variate si complexe. Tolkien a folosit aceeasi tehnica in Stapanul Inelului si Kurosawa in Cei Sapte Samurai.”