Fragment:

"Florentino Ariza s-a numarat printre putinii care au rezistat pana la capat. Cand, ud leoarca, a ajuns acasa, a fost cuprins de spaima la gandul ca ar putea face o pneumonie dupa atatia ani de ingrijiri minutioase si precautii excesive. A cerut sa i se pregateasca o limonada fierbinte, cu un strop de coniac in ea, pe care a baut-o in pat, a inghitit doua tablete de fenaspirina si a transpirat din belsug, infofolit intr-o patura de lana, pana ce si-a regasit temperatura placuta a corpului. Cand s-a intors la priveghi, se simtea plin de vigoare. Fermina Daza luase din nou fraiele gospodariei in mana, casa era maturata si pregatita sa primeasca oaspeti, iar pe altarul improvizat in biblioteca, se afla un portret pictat in pastel al sotului mort, cu o banderola neagra prinsa pe rama. La ora opt, se stransese tot atata lume ca si in seara precedenta, iar caldura era la fel de inabusitoare, dar dupa ce s-au rostit rugaciunile rozariului, cineva le-a sugerat discret celor aflati de fata sa se retraga mai devreme, pentru ca vaduva sa se poata odihni, in sfarsit, dupa nenorocirea din dupa-amiaza zilei de duminica.
Fermina Daza si-a luat ramas-bun de la cei mai multi stand in picioare langa altar, doar la sfarsit si-a insotit cativa prieteni buni pana la iesire, ca sa inchida usa cu mana ei, asa cum avea obiceiul. Tocmai se pregatea s-o faca si de data aceasta, cu ultimele puteri, cand l-a zarit in mijlocul salonului pustiu pe Florentino Ariza, imbracat in doliu. S-a bucurat, pentru ca trecusera multi ani de cand il alungase pentru totdeauna din viata ei si pentru prima oara, ii aparea in alta, lumina, parca purificat de uitare. insa inainte de a-i putea multumi pentru vizita, el isi puse palaria in dreptul inimii si, infrigurat, dar plin de demnitate, sparse buba al carei venin ii hranise intreaga existenta.
— Fermina, ii spuse, am asteptat prilejul acesta mai bine de o jumatate de veac, ca sa-ti pot jura din nou fidelitate eterna si iubire de-a pururi vie.
Fermina Daza si-ar fi putut inchipui ca barbatul din fata ei se smintise de-a binelea, de n-ar fi avut motive suficiente sa creada ca, in clipa aceea, prin gura lui Florentino Ariza vorbea insusi Sfantul Duh. Era gata sa-l blesteme pentru ca ii pangarea casa cand trupul neinsufletit al sotului ei nici nu se racise bine in groapa, dar a oprit-o demnitatea maniei. „Pleaca, i-a spus. si sa nu te mai arati in fata mea cati ani o sa-ti mai ramana de trait." Apoi, deschizand din nou usa pe care tocmai se pregatea s-o inchida, adauga:
— Si nadajduiesc sa nu fie prea multi.
Cand a auzit stingandu-se pasii pe strada pustie, a inchis usa foarte incet, a pus drugul, a tras zavoarele si s-a trezit singura in fata propriului destin. Niciodata pana in clipa aceea nu se gandise cat de coplesitoare si de ampla putea fi drama provocata chiar de ea cand inca nu implinise optsprezece ani si care avea s-o urmareasca pana la moarte. A plans pentru prima data din ziua nenorocirii, fara martori, caci numai asa putea s-o faca. "