Povestea curge, nu te plictisește, detaliile nu sunt suficient de grafice cât să o dea în pornografie, personajele par destul de bine schițate prin gândurile lor și prin ideile exprimate.

Leila Slimani scrie un roman curajos, explorând adicția sexuală, în dimensiunea ei mai degrabă psihologică decât tehnică, într-un roman de mici întinderi, dar cât se poate de convingător. Adele, protagonista romanului, este o tanara parizianca, mamă, soția unui medic de succes, o tânără care își construiește o viață paralelă, dominată de impulsuri sexuale insațiabile, densă în aventuri carnale punctuale, cu parteneri aleși aproape aleator, pentru care e dispusă să își sacrifice rutina profesională și familială. Totul până când ansamblul ei de minciuni va fi dezvăluit.

În ciuda aparenței erotice și a vieții secrete construită în perimetrul sexual, povestea lui Slimani este mai degrabă despre experiența psihologică trăită de protagonistă, departe de dimensiunile moralizatoare, fie ele glorificatoare, fie negative. Adele trăiește de fapt o anxietate intensă față de moarte, față de potențialul degradant al ființei umane. Orice context domestic în care călduțul, banalul, politețea de circumstanță își fac loc o plictisesc sau îi provoacă anxietate, pentru că toate amintesc, indirect de caracterul lent mortificant al experientelor obisnuite. În experimentarea cu partenerii de ocazie, Adele nu caută carnea (și carnea e, în cele din urmă, la fel de muritoare, tocmai de aceea partenerii nu par să aibă chip în memeoria ei) cât mai degrabă situația: ambiția ei de a fi privită și dorită și apoi devorată sexual este de fapt o dorință intensă de afirmare a vieții, o compensare a unei insuficiențe a propriului eu. Neavând o sursă internă suficient de convingătoare pentru a-și afirma propria vitalitate (sau, psihanalitic privind lucrurile, având un instinct al morții, un thanatos mult prea intens și copleșitor), Adele caută această sursă mereu în exterior. Și o caută în forma erotică pentru că doar erotismul pare să fie forța capabilă să abolească regulile, codurile, să saboteze absolut orice tip de ordine într-o afirmare trecătoare a deplinătății viului. ste Adele suferindă de o compulsie cu potențial tratabil (și nu medicamentos, ci, ca orice adicție, prin schimbarea radicală a stilului de viață)? Este Adele o personalitate accentuată, o pasăre panicată ce nu poate fi ținută în colivie? Există un orizont reparator pentru acest cuplu încărcat de un istoric al minciunilor mai mari sau mai mici, al refugiilor diferite pentru temeri psihice adânci?

Leila Slimani ne invită, prin acest roman aparent erotic, să privim către destinul nimfomanei nu atât ca voyeuri în căutare de senzații tari, cât mai degrabă ca martori empatici la o experiență distructivă în adâncimile ei cele mai intime.