Mita Vinerii povesteste istoria unui retetar magic si a unei familii de adepti ai marelui Sator. Plasata in Bucurestiul fanariot si in epoca luminilor, la fel ca Manuscrisul fanariot, povestea trece pe nesimtite de la faptele reale din anul 1798 la misterele unui cult de magicieni, ale caror fabuloase retete culinare, notate cu acribie in Cartea bucatelor rele, scot la lumina gusturile vietii arhaice si rafinamentul unei bucatarii fermecate, din vremuri de mult uitate. Carabusii prajiti, crumilla cum animis, placintele de trandafiri, elixirele de iubire sau lichiorul formicosus sunt numai citeva dintre mixturile vrajite ce condimenteaza peripetiile Mitei Vinerii.

Mita Vinerii – o jubilatie stilistica, o literatura vitala, cum era Parfumul lui Suskind pina la un punct si Laur al lui Evgheni Vodolazkin, de la alt punct, mai departe. - Dan C. Mihailescu

Cartea Doinei Rusti are toate datele unei povesti captivante: foarte multa fantezie, un fir epic impletit cu mina sigura a unui povestitor care stie cum sa te ademeneasca, o atmosfera atit de puternica, incit te urmareste multa vreme dupa ce ai inchis cartea. - Bianca Burta-Cernat

Fragment din cartea "Mata Vinerii" de Doina Rusti:

"Povestile orasului
Prin oras se intetisera zvonurile despre Mata Vinerii, pe care acum, dupa ce Costas adaugase noi taxe, unii o credeau ruda cu el. Altii cumparau de la bucatar, pe cate un taler, o licoare care se zicea ca te apara de orice vraji. Aceste sticlute ajunsesera si in casa Greceanu si, gustand dintr-una, mi-am dat seama ca bucatarul nu era chiar escroc. Se simtea gust de lacusta si busuioc, care impreuna il ajuta pe om sa-si pastreze o stare de bine.
Dintre prostiile care circulau, doua erau mai intense si chiar si astazi se mai gasesc oameni care sa-si aduca aminte de ele. Prima era despre o crima care infiorase orasul. O femeie din lumea buna fusese taiata in miez de noapte, caci cele mai memorabile omoruri sunt de cutit ori de sabie. Cu toate ca legile cele mai aspre sunt pentru otravitori, nimeni nu tine socoteala mortilor otraviti. Dar, daca un om e taiat si lasat sa moara intr-o balta de sange, nu doar ca afla imediat tot orasul, ci chiar vuieste. Aceasta femeie a fost gasita in poarta, cu un pumna1 infipt drept in inima. Femeia inca traia, iar din gura ei, de suflet pe moarte, putinii trecatori, care-or fi fost, au auzit numai numele meu. Nu trebuie sa va spun ca n-aveam nicio legatura cu asta! Totusi, de-atunci am si inceput sa-mi pun intrebarea cum de-mi stiuse numele muribunda sau ucigasul ei. Caci Mata Vinerii nu este un nume la indemana oricui. Nu era nimeni de fapt cu numele asta, pana la mine. Maxima mi-l alesese pentru ca m-am nascut intr-o vineri. Iar neamul nostru era ocrotit de sute de ani numai de mate. De aceea aveam una si pe casa, facuta de un italian, pe care tatal Maximei il platise in aur austriac. Nu mi-o mai aminteam, dar stiam ca era sculptata in marmura. Pisica de pe turn. Pisica facatoare de bine. Pana atunci nu mai fusese nimeni ca sa-i ia numele, pentru ca mata, prin traditie, e legata de ziua Venerei, iar din tot neamul nostru numai eu m-am nascut vinerea si inca la ceasul amiezii, care si el este al somnului si al matelor.
Prin urmare, nu puteam sa nu ma intreb cine stia de numele asta? Cu siguranta in oras mai erau si alti satorini, poate rude cu noi.
Cealalta intamplare se lega de Perticari, un boier spilcuit care avea diverse insarcinari pe la Palatul Domnesc, inclusiv pe la bucatarii, ca pitar. E1 pomenise prima oara de Mata Vinerii, pretinzand ca i se aratase in vis. Portretul hidoseniei de la Olari venise din mintea lui. Pe el trebuia sa-l caut neintarziat. "