Foarte adevarata.

Lucius Annaeus Seneca, un tânăr politician și orator roman, este exilat în 41 d.Hr., în urma unei acuzații de adulter cu nepoata împăratului Claudius, Iulia Livilla, soră a fostului împărat Caligula. Aceste consolații nu reprezintă scrisori personale adresate unor prieteni apropiați, ci sunt scrisori publice, destinate unui public mai larg decât destinatarul scrisorii. Prima dintre consolații îi este adresată Marciei, fiica istoricului Aulus Cremutius Cordus. Seneca însuși ne dă cheia sub care putem citi această scrisoare, atunci când o numește pe Marcia prietenă a Iuliei Augusta (Livia, prima împărăteasă a Romei). Următoarea consolație îi este adresată lui Polybius, secretarul personal al lui Claudius. Deși motivul oficial este să-l consoleze pe Polybius pentru moartea prematură a fratelui său, Seneca ocupă mai mult loc din scrisoare cu propria sa petiție pentru a i se ridica exilul, și cu lingușelile adresate împăratului Claudius. A treia dintre consolații îi este adresată mamei sale, Helvia. În această scrisoare, sub pretextul consolării propriei mame, Seneca încearcă un exercițiu de imagine prin care se prezintă pe el însuși ca un erou stoic, un filosof care învinge vicisitudinile sorții, și rămâne liber și fericit în mijlocul surghiunului. Seneca se compară cu Marcellus, unul dintre opozanții politici ai lui Caesar. De asemenea, el își compară domiciliul forțat din Corsica, în cadrul căruia beneficia de sclavi și tot luxul pe care-l avea un senator roman la o vilă a sa de la țară, cu un surghiun pe insula Gyaros, insulă din Marea Egee, aridă și lipsită de surse de apă potabilă.

În pofida celor sus-menționate, Consolațiile lui Seneca nu sunt lipsite de valoare pentru cititor, fie că cititorul caută în ele o frescă a societății romane în primul secol după Hristos, sau modul în care sufletul omului reacționează la marile necazuri ale vieții.

Un volum de valoare care oferă căi pentru consolarea suferintei. Gasim idei mult mai intelepte decat in cartile de psihologie superficiala la modă azi.

O carte bună, cu argumente interesante, după cum îl cunoaștem pe Seneca, dar nu cea mai bună a lui, în opinia mea. Se întrevede în unele părți o undă de fatalism și absența optimismului creștin în această morții.

Uneori uităm cât de important este să oferim compasiune celor din jurul nostru, iar acest aspect este reflectat în această carte. Toată colecția În Doi de la Seneca merită citită!