"Poezia Mariei Dimian nu vine oricum, ci dupa doua romane, publicate deja. Am detectat in planul lor diegetic o insusire comuna, bazata in special pe un anumit tip de psihologizare caracteriala, coagulat in jurul ideii de pedagogie negativa, dar nu numai. In cel de-al doilea roman, Doamna cu parul rosu, personajul Sofia gaseste o solutie la felul ei degradant de a fi, anume crima. Iar crima sau autocrima, in cazul ei, poate fi interpretata si ca o crima simbolica, a depasirii unei anumite bariere mentale, de ce nu si a unei varste. Cu siguranta, omor-ul liric prezent in versurile de fata isi are parte din radacini si in acest filon simbolic, manifestat ca ritual pedagogic, acolo unde moartea inseamna doar schimbare de paradigma. Romanele in cauza erau menite sa-i deschida usa spre o consacrare in proza, dar autoarea schimba macazul spre poezie.
    De ce, dupa proza, poezia ar deveni ceva obsedant, ravnita ca un trofeu in colectia de abordari literare? Actul in sine, ridiculizat oarecum de un autor francez precum Pierre-Antoine Lebrun, nu-i este specific Mariei Dimian, intrucat ea isi asuma o directie clara, un destin literar in care crede. Si o face programatic, cu mijloacele care sunt perfectibile, e drept, dar care reprezinta pasii spre o vocatie literara. De altfel, in raport cu generatia careia ii apartine, Maria Dimian se distanteaza de o poezie zgomotoasa, cu multe neologisme (pe filiera anglo-saxona), cu trivialitati pe alocuri, nefiind asadar in trendul care a impus in anii din urma, si mai impune inca, o moda literara specifica unei avangarde de conjunctura. N-am retinut decat un singur termen, facebook, care vine in sprijinul acestui trend. In contrasens, insasi optiunea ei francofona (prin aceasta editie bilingva, ori prin studii), chiar daca clasicizata oarecum, justifica un temperament al literaturii asezate pe valoare, ca tendinta, pe exceptia data de opozitia fata de banalitatea rezultata din ceea ce devine prea comun in cotidian. Asta nu inseamna ca poezia Mariei Dimian duce lipsa de termenii unei modernitati de secol 21, numai ca este dozata cu bun simt, fara a atrage atentia intr-un mod strident. In plus, are si acea senzualitate nevinovata, dar efervescenta, care trimite direct la naturaletea copilariei (2015, in avion).
    Pe de alta parte, expresiile cuminti, in sens pozitiv, din poezia Mariei Dimian, duc la un spatiu mai pur, armonios, al cuvintelor care izvorasc dintr-un sentiment romantic. Un romantism de facto, inregistrat si prin temele propuse, dintre care am amintit deja moartea si viata (iubirea), ori prin leit-motivul temporalitatii dat de cele doua cicluri, din luna si din soare, in care sunt incadrate poeziile. Firul discursiv al acestui etimon al ciclicitatii, o tesatura binara sugerata cromatic doar de alb si negru, invoca atat normalitatea cat si ambivalenta. Astfel, iubirea este si suferinta, dar numai in sensul in care trebuie sa moara pentru a reinvia altfel: „mi-e dor sa ma doara” (2013); „ca dor eCele cateva reflectii despre cartea Mariei Dimian, la care am recurs, nu epuizeaza inventarul de reprezentari favorite care o recomanda pe autoare drept scriitor de vocatie, destinatara a unei chemari speciale. Harazita fiind cu daruri, important este ca Maria Dimian sa se responsabilizeze pentru a-si permanentiza talentul si, mai mult decat atat, sa puna in slujba comuniunii, si nu neaparat in cea a comunicarii, sufletul sau mare." - Florin Tupu