Volumul antologic Trenul de noapte, Charmides, 2013, il prinde pe Ioan Grosan in varii ipostaze – de textualist imaginandu-si, in Insula, ca „stam pe o carte”, dar literalmente („Literele erau imense, cam de un stat de om, iar un cuvant obisnuit dura in jur de 10-15 metri”); de cozeur descins parca din lumea mahalagiilor lui Caragiale, in Caravana cinematografica („Da-i unei copile macris, asa de pe la 10 ani, si sa vezi ce domnisoara iese! Mananca singur macris tot cam la varsta asta si, la 15 ani, esti beton, scheauna femeietul numai sa te vada. Macrisul contine fier, fierul se depune-n forme, forma piatra se face, sa tot traiesti!”); de narator aparent traditionalist taind o fereastra spre realismul magic, in Trenul de noapte; si, nu in ultimul rand, de maestru al prozei psihologice, in Spovedania, cel mai rotund text din volum, fara doar si poate capodopera lui Grosan. Nuvela, de dimensiunile unui roman mediu, incepe pe o nota foarte inalta („In aerul limpede, rece, de februarie, glasurile lor se vedeau suind in vazduh albe, drepte, ca niste franghii rasucite cu care cineva nevazut, mult dincolo de turla bisericii, ar fi voit sa traga incet spre cer, scartaind si clatinandu-l, sicriul…”), iar povestea pe care o spune – a caderii in pacat a preotului Emilian cu Ana, „singura faptura din parohie ce-i marturisise un pacat greu, un pacat capital” – poate sta alaturi de Sonata Kreutzer & Diavolul lui Lev Tolstoi, doar ca actiunea se intampla nu intr-un salon din inalta societate, ci intr-un sat traditional ardelean (chit ca, la un moment dat, eroul constata: „Parca nu e taranca din sat, parca e taranca din carti”, uluit ca „nimeni in sat nu baga de seama cat e de frumoasa”). Altfel spus, o Cantare a cantarilor, cu iz de… pucioasa!

Oh! si aceasta re-definire a eternului feminin, in versiune… neaosa: „Ana nu-i frumoasa. Ana-i nacajita”…   – Emilian Galaicu-Paun