Un clasic portret al mizeriei umane.
„Goethe a trebuit odata sa amane incheierea unuia dintre romanele sale pana cand experienta avea sa-i ofere noi situatii indrumatoare. Aproape inainte de a ajunge la maturitate, Dostoievski cunostea viata in cele mai reale forme ale ei; saracia si suferinta, durerea si nenorocirea, inchisoarea, exilul si iubirea i-au fost curand familiare, iar prin gura lui Vanea si-a spus propria poveste. Aceasta nota de simtire personala, aceasta realitate aspra experimentata efectiv ii dau fara indoiala romanului Umiliti si obiditi ceva din fervoarea stranie si din pasiunea teribila, totusi nu-l fac sa fie egoist. Vedem lucrurile din toate punctele de vedere si nu simtim ca actiunea e infranata de fapte, ci ca faptele insele au devenit ideale si imaginare.” - Oscar Wilde
Autor recomandat de George Banu in cadrul proiectului Libris, "Oameni si carti".
Fragment din roman:
“Nu voi incerca sa descriu aici exasperarea mea. Desi ma puteam astepta orice, totusi am fost uluit; ca si cum printul mi s-ar fi infatisat cu totul pe neasteptate in toata monstruozitatea sa. De altfel, tin minte ca simtamintele mele erau confuze, de parca as fi fost izbit, strivit, si o presimtire sumbra, tot mai apasatoare, imi rodea inima: mi-era teama pentru Natasa. Imi dadeam seama ca o asteapta multe suferinte si cautam un mijloc sa le abat pe cat posibil din calea ei, usurandu-i cat de cat ultimele clipe dinaintea deznodamantului. Cu privire la deznodamant nu mai aveam nicio indoiala. Se apropia si nu era greu de ghicit cum va fi el!
Nici nu mi-am dat seama cum am ajuns acasa, desi ma plouase tot drumul. Era pe la trei dimineata. De-abia am batut la usa, ca se auzi indata un geamat si usa se deschise fulgerator, ca si cum Nelli nu s-ar fi culcat nicio clipa, ci ar fi stat tot timpul langa prag pandind venirea mea. Lumanarea era aprinsa. M-am uitat la chipul fetei si m-am ingrozit; era de nerecunoscut: ochii ei, cu vapai bolnavicioase, ma priveau aiuriti, ca si cum m-ar fi vazut pentru intaia oara. Avea febra mare.
- Nelli, ce-i cu tine, esti bolnava ? o intrebai aplecandu-ma spre ea si imbratisand-o.
Ea mi se cuibari infrigurata la piept, ca si cum i-ar fi fost frica, si incepu sa vorbeasca repede, dar cu vocea intretaiata, de parca numai atata asteptase sa-mi poata povesti. Dar vorbele ei imi parura stranii si fara sir; n-am inteles nimic. Delira.
M-am grabit s-o culc in pat. Dar ea se smulgea mereu pentru a se arunca iar la pieptul meu, infricosata, ca si cum m-ar fi implorat s-o apar de cineva nevazut; si chiar dupa ce am culcat-o in asternut, imi tinu mana strans, de-ai fi zis ca se teme sa nu plec cumva iarasi. Eram atat de impresionat si aveam nervii atat de zdruncinati, incat, vazand-o in halul acesta, am izbucnit in plans.”