Imi place cum scrie Elik Shafak, iar acest lucru m-a determinat sa citesc si aceasta carte. Am parcurs mai greu cartea la inceput, insa dupa ce am prins "firul" mi-a placut.

O carte despre statutul femeii, despre puterea pe care o are aceasta asupra propriului mod de gândire și despre democrația matură care se dorește instaurată între principiile personale, care se află de cele mai multe ori în extremă contradicție. Naratoarea privește maternitatea și creația la început din exterior, scriind și dezvoltând eseuri pe pagini întregi chiar la bordul unui vapor cu aburi la ora amiezii în Istanbul, hotărâtă să susțină și să nu renunțe la femeia-scriitoare în favoarea rolului de soție și mamă. Perspectiva se schimbă treptat, la fel cum se sting valurile agitate ale Bosforului în unde domoale, după ce pericolul a fost depășit. Devine soție și la distanță de doi ani și mamă. Trece printr-o depresie post-natală aproape opt luni, timp în care soțul ei este plecat să se instruiască în serviciul militar. Nu angajează bonă și nu cere ajutorul familiei, doar încearcă să-și înțeleagă și să-și liniștească vocile interioare, fricile și prejudecățile.

Elif vorbeste despre un subiect care din pacate este tabu si anume schimbarile ce pot veni odata cu sarcina si nasterea - depresia. Pune in discutie niste subiecte sensibile si analizeaza alegerea anumitor autoare de a avea sau nu copii. Reuseste minunat sa normalizeze sentimentele de frica, depresie, negativitate care pot aparea in mintea unei mame, prin umor fin si multa autenticitate.

Este o autobiografie romantata, scrisa asemeni unui puzzle care ilustreaza trairile interioare ale personajului central aflat in despresie dupa nasterea primului copil. Autoarea discuta tema libertatii sub mai multe aspecte: de asumare a deciziilor, de exprimare, de gandire etc. este o pledoarie pentru feminitate si feminism, pentru un echilibru intre pasiune si gandire.

În contextul acestei dezordini mintale, depresia post partum se instalează ca la ea acasă. 8 luni o ține și e cruntă. Autoarea nu mai e nimic din ce era, nu se mai recunoaște, nu se mai regăsește. Nu mai arată ca ea, nu mai simte ca ea. Nu mai e nici scriitoare, nici mamă. Nu doarme, nu mănâncă, nu se spală, nu poate gândi. În schimb plânge și-o doare și mintea și sufletul și neputința de a se smulge din starea asta. Însă la un moment dat, când simte că e destul, când își acceptă noul statut, când reușește să pună cap la cap toate informațiile pe care le are, se face lumină, dezordinea se risipește, eul îi revine la loc. Și îmbrățișează maternitatea cu aceeași fervoare cu care devine o scriitoare mai bună, mai citită și mai iubită. Și mama încă unui copil.

Aduce în prim plan trăirile contradictorii din mintea unei femei. Trăiri puse în evidență într-un mod ingenios prin haremul interior format inițial din: Mica Domnișoară Practică, Domnișoara Cinică Doctă, Domnișoara Cehoviană Ambițioasă și Doamna Derviș. Aceste patru degețici reprezintă conștiința scriitoarei și sunt într-un continuu război pentru preluarea puterii.

Aduce în prim plan trăirile contradictorii din mintea unei femei. Trăiri puse în evidență într-un mod ingenios prin haremul interior format inițial din: Mica Domnișoară Practică, Domnișoara Cinică Doctă, Domnișoara Cehoviană Ambițioasă și Doamna Derviș. Aceste patru degețici reprezintă conștiința scriitoarei și sunt într-un continuu război pentru preluarea puterii.

Mi-a plăcut foarte mult faptul că Elif Shafak prezintă experiențele în ceea ce privește maternitatea unor scriitoare celebre printre care Virginia Wolf, Sylvia Path, Zelda Fitzerald, Ayn Rand, surorile Bronte, Jane Austen.

M-am îndrăgostit iremediabil de felul ei de a scrie în Cele patruzeci de legi ale iubirii. Astfel am început să caut informații despre scriitoare și am descoperit că are un roman autobiografic Lapte negru.

Mi-a plăcut foarte mult faptul că Elif Shafak prezintă experiențele în ceea ce privește maternitatea unor scriitoare celebre printre care Virginia Wolf, Sylvia Path, Zelda Fitzerald, Ayn Rand, surorile Bronte, Jane Austen.

Cartea prezintă dificultățile și frumusețile binecuvântării de a fi mamă, instalarea depresiei postnatală și cum se produce vindecarea. Aduce în prim plan trăirile contradictorii din mintea unei femei. Trăiri puse în evidență într-un mod ingenios prin haremul interior format inițial din: Mica Domnișoară Practică, Domnișoara Cinică Doctă, Domnișoara Cehoviană Ambițioasă și Doamna Derviș. Aceste patru degețici reprezintă conștiința scriitoarei și sunt într-un continuu război pentru preluarea puterii.

Citisem Bastarda Istanbulului si, de la jumatate incolo ma dezamagise. Daca o prietena nu mi-ar fi facut cadoul Lapte negru, spunindu-mi ca e vorba despre experienta scriitoarei dupa ce a nascut, n-as fi citit cartea asta, dupa cum probabil n-as fi pus mina pe nici o alta carte de Elif Shafak prea curind. As fi avut numai de pierdut.Lapte negru (editura Polirom) e marturisirea unei femei care de cind se stie s-a identificat cu scrisul si a carei ordine interioara e schimbata de faptul ca devine mama. Este vorba despre cercetarile pe care o scriitoare le face in legatura cu maternitatea inainte sa aiba un copil si despre povestile altor scriitoare care au avut copii si au vrut sa scrie in continuare. Poate pentru un barbat suna bizar, pentru ca s-ar putea sa nu vada contradictia. Pentru o femeie greutatea de a le face pe amindoua cit poate de bine poate naste drame.Dupa ce a nascut, Elif Shafak a facut depresie post partum. Lapte negru e scrisa ca o forma de terapie: e si despre experienta ei cu depresia, si despre viata ei de dinainte de a deveni mama, si despre dorinte contradictorii, (nevoia de scris si cercetare si dorinta de a avea un copil) si, cum spuneam, despre alte scriitoare care au cintarit la un moment dat intre aceste doua optiuni care se armonizeaza greu: aceea de a avea copii si cea de a fi scriitoare profesionista. (cronica:

In Nota catre cititor a cartii ei Lapte negru, Elif Shafak promite cititorului doua calatorii simultane, una in Valea Bebelusilor, cealalta in Padurea Cartilor, pentru a deslusi mai bine rolurile de femeie, mama si autoare: cum pot ele sa coexiste si sa se mentina in echilibru si sa vindece o eventuala depresie. Daca a doua calatorie a raspuns destul de convingator orizontului meu de asteptare, prima mi-a adus aminte de bancul acela cu ascultatorul care intreaba la radio Erevan daca-i adevarat ca vecinul lui Iuri Antonovici si-a cumparat masina si i se replica da, e-adevarat, cu doua mici precizari: nu-i vorba de-o masina ci de-o bicicleta si nu a cumparat-o, ci i s-a furat din fata blocului. Asa si aici: nu-i vorba de-o calatorie in Valea Bebelusilor ci de o intilnire cu mai multe euri minuscule vociferind pe tema maternitatii, iar in ceea ce priveste cealalta tema, depresia postnatala, care a inspirat frumoasa metafora a titlului, e expediata in citeva pagini spre finalul cartii. Dar sa le luam pe rind.Voiajul in Padurea cartilor este interesant din doua puncte de vedere: pe de o parte pentru ca se raporteaza aproape exclusiv la autoare femei si pe de alta parte pentru ca amesteca iscusit elemente din biografia si din opera lor pentru a dezvolta tema scriitoarei dublate de mama. Desigur, asa cum remarca Kate Clanchy intr-o recenzie publicata in The Guardian in 2013, uneori Shafak forteaza tiparul pentru a-si sustine ideile (ca atunci cind sugereaza de exemplu ca Simone de Beauvoir ar fi une mere manquee, in sensul ca daca Sartre ar fi fost doritor i-ar fi daruit un copil sur-le-champ), dar in general partea aceasta este plina de observatii incitante si de amanunte mai putin cunoscute (cel putin de catre mine) din viata unor mari scriitoare. De pilda, eu nu stiam ca Muriel Spark a avut o relatie incordata cu fiul ei, pe care l-a parasit cind avea sase ani si pe care, ca adult, l-a scos din testament dupa ce acesta a trecut la religia mozaica, probabil din cauza ca era o catolica ferventa si nici ca fiica lui Alice Walker (autoarea extraordinarului roman The Color Purple, despre care am scris, in engleza, aici) si-a acuzat mama ca a depus atitea eforturi ca sa aiba grija de copiii altora, incit nu i-a mai ramas nici timp, nici energie pentru propriul copil.Mi-a parut rau ca autoarea nu se opreste mai mult asupra literaturii feminine turcesti, desi am retinut doua nume: Sevgi Soysal, care a creat eroine zbatindu-se intre dorinta de a se conforma unei societati patriarhale si aceea de a-si afirma sinele si Halide Edip Adivar, feminista otomana, activista politica si romanciera, o diva a literaturii turce, care a construit personaje voluntare si inteligente, insa extrem de pudice si usor schematice:Rabia protagonista romanului Fiica mascariciului se schimba in camasa de noapte in debara si apoi se baga in pat, unde o astepta sotul ei. In societatea musulmana traditionala, careia Rabia ii serveste drept ideal, femeile isi pot vedea trupurile doar in debarale sau in spatele usilor inchise. Acelasi impuls se reflecta in scriitura noastra. Mai des decat vrem sa recunoastem , noi, scriitoarele, mai ales cele care provin din medii non occidentale, ne simtim stingherite scriind despre sexualitate.Cealalta calatorie este, cum spuneam, o coborire in sine. Sau ar trebui sa fie, daca Elif Shafak (si aici sint iar de acord cu opinia lui Kate Clanchy din articolul citat mai sus) nu si-ar obiectiva conflictele interioare, transformindu-le in alegorii citeodata iritante (cel putin din punctul meu de vedere, dat fiind ca eu am considerat mereu alegoriile cam insistent didactice). Pornind de la credinta sufita ca omul este o oglinda a universului, un microcosm care reflecta vocile si sentimentele acestuia, autoarea isi imagineaza viata interioara ca pe un teatru de papusi, ca sa zic asa, in care fiecare degetica (purtind nume mai mult sau mai putin semnificative, ce se vor cordial ironice dar sint mereu lejer comice: Mica Domnisoara Practica, Doamna Dervis, Domnisoara ulterior Milady Cehoviana Ambitioasa, Domnisoara Cinica Docta, la care se vor adauga Mama Budinca de orez si Blue Belle Bovary) se lupta pentru suprematie. Evident, nu lipseste happy-end-ul, in sensul ca gilceava generala va deveni in final o bine temperata corala de camera: Pentru prima oara in viata, imi dau seama, le vad ca pe Unapiese inseparabile ale aceluiasi intreg. Cand una sta afara in frig, tremura toate. Cand una e ranita, sangereaza toate. Cand una e fericita si implinita, trag toate foloase de pe urma fericirii ei. Cand Milady Cehoviana Ambitioasa si Domnisoara Cinica Docta au dat o lovitura de stat in noaptea aceea indepartata, s-a intamplat asa pentru ca voiam sa-mi inabus latura materna. Nu eram pregatita s-o intalnesc pe Mama Budinca de Orez. Iar legamantul pe care l-am facut sub Copacul-Creier a fost pentru ca nu ma simteam impacata cu trupul meu. Nu eram pregatita pentru Blue Belle Bovary. Monarhia absoluta a Mamei Budinca de Orez din timpul sarcinii a fost rezultatul convingerii mele ca celelalte voci interioare nu erau compatibile cu maternitatea. In fiecare moment de criza, puneam o singura Degetica pe piedestal in dauna tuturor celorlalte. Sunt toate la un loc cu defectele si calitatile lor, plusurile si minusurile lor, toate povestile lor alcatuiesc cartea eului meu.Ce-am mai retinut si mi-a placut (si simt nevoia sa impartasesc ):tDoua superstitii turcesti: prima, ca proaspetele mame sint in pericol de a cadea prada djinnilor si de aceea, de patul lor sint legate panglici stacojii, iar in camera sint imprastiate seminte de mac sfintite; a doua, ca oglinzile sint periculoase si nu trebuie lasate descoperite prea mult timp si de aceea e mai bine sa le impodobesti spatele si sa le atirni cu fata la perete (poate de aici vine si obiceiul pe care l-am vazut la tara de a se acoperi oglinzile din camera in care se afla un mort, ca sa nu se deschida poarta spre lumea cealalta).tExplicatia numelui autoarei: prenumele, Elif, sinonim cu prima litera a alfabetului otoman, aleph, inseamna inalta si zvelta, iar numele, Shafak, pe care si l-a ales cind a devenit scriitoare, preluind prenumele mamei ei, inseamna zori. Si trei citate in loc de incheiere: Rumi ase****ste mintea cu o casa de oaspeti. In fiecare dimineata avem un vizitator nou si neasteptat, uneori sub chipul bucuriei, alteori sub cel al mahnirii. *Sufitii cred ca lumea e un pantece matern... Suntem cu totii copii intr-un pantece. Cand vine vremea, trebuie sa parasim lumea. Stim asta, dar nu vrem sa plecam. Ne temem ca, dupa ce murim, incetam sa existam. Insa moartea e de fapt o nastere. Daca am reusi sa intelegem asta, nu ne-am mai teme de nimic. *Depresiile survin impotriva vointei noastre si fara stirea noastra, dar apoiincet si pe furisse pot preschimba intr-un rau in care ne balacim de bunavoie.

În „Nota către cititor” a cărții ei Lapte negru, Elif Shafak promite cititorului „două călătorii simultane, una în Valea Bebelușilor, cealaltă în Pădurea Cărților”, pentru a desluși mai bine rolurile de femeie, mamă și autoare: cum pot ele să coexiste