Lapte negru - Elif Shafak

Imi place cum scrie Elik Shafak, iar acest lucru m-a determinat sa citesc si aceasta carte. Am parcurs mai greu cartea la inceput, insa dupa ce am prins "firul" mi-a placut.

O carte despre statutul femeii, despre puterea pe care o are aceasta asupra propriului mod de gândire și despre democrația matură care se dorește instaurată între principiile personale, care se află de cele mai multe ori în extremă contradicție. Naratoarea privește maternitatea și creația la început din exterior, scriind și dezvoltând eseuri pe pagini întregi chiar la bordul unui vapor cu aburi la ora amiezii în Istanbul, hotărâtă să susțină și să nu renunțe la femeia-scriitoare în favoarea rolului de soție și mamă. Perspectiva se schimbă treptat, la fel cum se sting valurile agitate ale Bosforului în unde domoale, după ce pericolul a fost depășit. Devine soție și la distanță de doi ani și mamă. Trece printr-o depresie post-natală aproape opt luni, timp în care soțul ei este plecat să se instruiască în serviciul militar. Nu angajează bonă și nu cere ajutorul familiei, doar încearcă să-și înțeleagă și să-și liniștească vocile interioare, fricile și prejudecățile.

Elif vorbeste despre un subiect care din pacate este tabu si anume schimbarile ce pot veni odata cu sarcina si nasterea - depresia. Pune in discutie niste subiecte sensibile si analizeaza alegerea anumitor autoare de a avea sau nu copii. Reuseste minunat sa normalizeze sentimentele de frica, depresie, negativitate care pot aparea in mintea unei mame, prin umor fin si multa autenticitate.

Este o autobiografie romantata, scrisa asemeni unui puzzle care ilustreaza trairile interioare ale personajului central aflat in despresie dupa nasterea primului copil. Autoarea discuta tema libertatii sub mai multe aspecte: de asumare a deciziilor, de exprimare, de gandire etc. este o pledoarie pentru feminitate si feminism, pentru un echilibru intre pasiune si gandire.

În contextul acestei dezordini mintale, depresia post partum se instalează ca la ea acasă. 8 luni o ține și e cruntă. Autoarea nu mai e nimic din ce era, nu se mai recunoaște, nu se mai regăsește. Nu mai arată ca ea, nu mai simte ca ea. Nu mai e nici scriitoare, nici mamă. Nu doarme, nu mănâncă, nu se spală, nu poate gândi. În schimb plânge și-o doare și mintea și sufletul și neputința de a se smulge din starea asta. Însă la un moment dat, când simte că e destul, când își acceptă noul statut, când reușește să pună cap la cap toate informațiile pe care le are, se face lumină, dezordinea se risipește, eul îi revine la loc. Și îmbrățișează maternitatea cu aceeași fervoare cu care devine o scriitoare mai bună, mai citită și mai iubită. Și mama încă unui copil.