Romanul Domnisoara Christina (1936) creste direct din folclorul romanesc: o poveste cu strigoi, intr-o lume cazuta prada blestemului, pe care un tanar o salveaza, ucigand a doua oara strigoiul, cu un drug de fier implantat in inima. Textul debordeaza insa schema initiala, devenind curand un soi de mister medieval, realizat in spatiul romanesc, comparabil cu unele piese de teatru ale lui Blaga. Mai mult ca in celelalte scrieri fantastice, personajele nu au o viata autonoma, existand – aproape impersonal – numai prin functia lor intr-un ritual stravechi. Numai ca acum, spre deosebire de toate celelalte scrieri fantastice, nu intalnim in tesatura epicului nici dialectica sacru-profan, nici pro­blematica teoretica, familiara orientalistului, precum caracterul iluzoriu al spatiului si timpului din Nopti la Serampore, sau conceptul de om total din ªarpele. Conflictul nu mai apare din infruntarea unor sisteme de gandire dife­rite, ca in celelalte scrieri, ci, paradoxal de simplu, in confruntarea dintre doua supra­forte de maxima generalitate, Viata si Moartea. De altfel, de n-ar fi at­mos­­fera intens magica a textului, ne-am putea gandi chiar la o parabola.