Fragment:

 

    “O, Doamne! E chiar strigoiul Umbra! Antonio se lasa cu iuteala pe vine si o smuceste de brat pe Isabella, tragand-o in jos, langa el. Stau nemiscati amandoi, cu ochii strans inchisi. Prinzand curaj, baiatul intredeschide ochii si zareste pe pardoseala pietei umbra uriasa a profilului unui cap cu barba si nasul coroiat, care se apropie de ei. Umbra cea infricosatoare seamana tare mult cu Agosto, batranul sau bunic, pe care, sub amenintarile severe ale mamei Camilla, nu avea voie sa-l viziteze si care traia de mai multi ani intr-o casuta din periferii, izolat de oameni precum un pustnic. Bunicul Agosto era croitor si cosea cearsafuri pentru orfelinatul dc la Pieta. Antonio deschide incet cutia viorii si incepe sa cante o sonata de Giuseppe Torelli. Umbra cea mare se opreste cateva clipe, apoi trece linistita peste ei si dispare pe o straduta, spre Rialto.

    - E vis? intreaba, tot soptind, fata.

    - Nu stiu, raspunde el. Nimeni nu stie.

    Se vad primele artificii din gradinile marchizului Bentivoglio, se aud in departare pocnete, fluieraturi, bubuituri mai puterice, urale. Cerul se lumineaza de stelute multicolore care plutesc, sfaraind usor la antingerea apei.

    - A lacrimat sau mi s-a parut? o intreaba el dupa un timp.

    - Cine? Umbra? spune ea. Unde ai mai vazut un strigoi sa planga? Bine ca nu ne-a bagat in sacul de umbra!

    - Tu chiar crezi grozaviile astea?

    - Dar tu?”