Japonezii timpurilor revolute si-au incropit o credinta intemeiata pe existenta elementelor sacre definite printr‑o dimensiune conceptuala situata intre naivitatea necunoasterii abstractizarilor sofisticate si imaginatia fecunda a omului receptiv si sensibil la glasul naturii, la valorile viului manifestat pretutindeni, oriunde, pe acest pamant.

Sacralitatea identificata de japonezi intr-o asemenea forma, in acele vremuri indepartate, a fost considerata de unii ca expresie a religiei lor autohtone in nuce, de altii ca o simpla credinta, ca o etica aproximativa, ca o filosofie elementara, etc. Tarziu, dupa secole, viziunea inceputurilor, satisfacatoare pentru un timp, dupa niste pasi de "maturizare", a capatat si o denumire: shintō, "calea zeilor". Japonezii si‑au desemnat intotdeauna zeitatile prin cuvantul kami. Desi noi traducem notiunea kami prin "zei" sau "divinitati", pentru japonezi ea inseamna "cei aflati intr‑o pozitie superioara", "cei de deasupra", asadar departe de ideea ca acei kami ar fi niste zei nemuritori, atotputernici, cum apar ei la alte popoare. In consecinta, conceptual si doctrinar, gandirea religioasa a japonezilor nu s-a dovedit echivalenta cu a altor religii in care fapturile sacre, zeitatile, erau uneori creatoare de lumi si de fiinte, alteori distrugatoare de universuri, fara ca oamenii sa poata interveni cu eficacitate. In shintō, intre om si zeitate se intampla un dialog permanent ca intre egali, o comunicare cu rol terapeutic major pentru faptura profana.

Pentru japonezii din trecut, dar partial si pentru cei de astazi, a rezultat o conduita cu totul caracteristica lor, ghidata de exigentele spirituale ale shintō‑ului. Religia shintō s‑a fondat si s‑a implinit in spiritualitatea nipona bazandu‑se nu pe o doctrina propriu zisa, ci pe un sistem de valori care circula ca un fluid principal in constiintele oamenilor pentru a se inchega in cele din urma in niste traditii de cult religios concepute in asa fel incat sa‑l tina pe om cat mai aproape de mediul sau natural. Pe acest fundament s‑a asezat si comportamentul religios din shintō, iar aceasta religie ii ordoneaza japonezului existenta sub toate aspectele cu moderatie si continuitate, fara alunecarea spre misticism, excese ori tentatii de prozelitism.

Paginile care urmeaza schiteaza evolutia istorica si devenirea religiei shintō. Sunt trecute in revista elementele doctrinare, ceremonialul adecvat, spatiul de desfasurare si de oficiere a ritualurilor, sarbatorile si ecourile shintō‑ului in cultura, dar si multe alte notiuni care urmaresc sa rotunjeasca imaginea religiei autohtone a japonezilor.



Octavian Simu